Cioran şi răzbunarea criticii literare

 Mai rămâne ceva de admirat sau măcar de luat în seamă privind cultura „de cârpeală” a unui popor fără istorie, cum zice cel ce se compară cu un Iov valah: Emil Cioran?! Da, şi încă ceva foarte important. De pildă, chiar limba pe care a părăsit-o şi pe care o consideră a fi cea mai mare creaţie a poporului român, o limbă a cărei poeticitate este superioară celei a limbii franceze. Apoi, Eminescu, singurul român pe care Cioran nu-l neagă, fiindcă el „depăşeşte prin talentul şi filosofia sa lipsa de profunzime şi grandoare, în fine, orizontalitatea românească…”.

Reciteşte „Rugăciunea unui dac”- „un imn al neantizării… unul dintre cele mai disperate poeme din toate literaturile”, în care se regăseşte. Reciteşte „Luceafărul” care „nu are pereche în toată literatura franceză (destul de săracă, de altminteri…). Ce limbă avem! Nu cunosc alta mai poetică. Din păcate e intraductibilă” – scria Cioran într-o epistolă din 1974. Dar „îţi vine câteodată să spui că ai noştri compatrioţi nu sunt demni de limba ce o vorbesc”.
Ceea ce îmi aminteşte de o replică a lui Nichita Stănescu. Întrebat odată la Iaşi, la Casa Pogor, ce crede că ar spune Eminescu, dacă ar veni acum printre noi, poetul „Necuvintelor” a răspuns ghilotinant: „Ar spune: daţi-mi limba înapoi!”. Eugen Simion defineşte admirabil sentimentul de ură-iubitoare pe care îl trăieşte şi îl exprimă în atâtea moduri Cioran faţă de România şi de români. Şi chiar faţă de ţăranul român, pe care îl neagă în scrierele de tinereţe şi nu numai, dar căruia, remarcă Eugen Simion, în cele din urmă, îi dă dreptate „în fatalismul şi scepticismul lui fundamental”. Uneori, observă criticul, Cioran devine de-a dreptul liric: când, de pildă, evocă anii de copilărie şi paradisul pierdut din zona Răşinarilor vorbeşte precum Creangă.

Eseul lui Eugen Simion confirmă încă o dată postulatul călinescian (citez din memorie): critica este arta citatului. În cazul lui Cioran cu atât mai mult. Avea dreptate Michel Tournier, când spunea, nu fără o fină ironie invidioasă, că Emil Cioran „oferă citate pentru orice situaţie”, adăugând că „nu mai poţi deschide o carte recentă, fie că e vreun roman, o culegere de versuri sau un eseu, fără să dai peste o frază de-a lui Cioran”. Ceea ce, în treacăt fie zis, spune mult despre posteritatea moralistului, „artist al oximoronului şi paradoxului”, a ultimului European, cu majusculă, cum a mai fost caracterizat, „adorat şi contestat cu aceeaşi fervoare” îndeosebi în Franţa.

O posteritate care, atât cât se poate aprecia, pare să le depăşească net pe cele ale comilitonilor săi Eliade şi Eugen Ionescu, pentru a ne referi la strălucita triadă des invocată. Eugen Simion argumentează citând copios, dar niciodată mai mult sau mai puţin decât trebuie şi întotdeauna când trebuie pentru a trage încă o linie la portretul eroului său. Iată doar câteva dintr-o multitudine de exemple: Cioran este „un sceptic corupt de limbajul său nemaipomenit… El poate spune orice: nu-l crezi, dar îţi place. Scrie, uneori, enormităţi în ordine morală, dar propoziţiile lui sunt memorabile”. Admirator al lui Nietzsche, filosoful care a fundamentat postmodenitatea, Cioran este „un modern antimodern care anunţă, încă din anii ’30, fără să-şi dea seama, spiritul postmodernităţii”. Dar şi un Cioran cunoscut direct de critic: „… în filosoful cel mai nihilist din secolul al XX-lea trăieşte un om delicat şi nostalgic, un suflet, pot spune, chiar liric”.

Cât de paradoxal este însuşi destinul acestui artist al paradoxului! Ca şi congenerul său, Constantin Noica, consideră critica literară o profesiune fără substanţă pentru că nu are concepte. Dar, notează Eugen Simion, în Franţa este revendicat nu de filosofi, ci de criticii literari, ca un mare scriitor şi stilist al limbii franceze, comparat în ţara şi în limba lui Voltaire cu însuşi Voltaire, şi nu de oricine, ci de Jean d’ Ormesson („aux antipodes d’ un Voltaire, Cioran écrit aussi bien que lui…”), iar în opinia temutului critic Angello Rinaldi (L’Express): „Cel mai mare scriitor al Franţei de azi este românul Emil Cioran”. Evident, nu numai în Franţa, ci şi în România a fost şi este revendicat de critica literară. Cartea lui Eugen Simion e o strălucită dovadă. Critica s-a răzbunat pe contestatarul ei!

Sursa foto: 2u.oldiphotos.com