Colţul copilăriei din Maramureş

 „Casa adăposteşte reveria, casa îl ocroteşte pe visător, casa ne îngăduie să visăm în pace. Locuinţele din trecut sunt în noi nepieritoare pentru că amintirile vechilor locuinţe sunt retrăite ca reverii”. Nu se putea o „ilustrare” mai fidela spuselor lui G. Bachelard din Aerul şi visele decît cartea recentă a Mariei Elena Cuşnir, „Orele toamnei” (Editura Opera Magna, 2015); subtitlul „roman” nu trebuie să înşele pentru că, iată, Adrian Dinu Rachieru, în Prefaţa sa, îl pune între ghilimele, iar autoarea însăşi mărturiseşte că, în „Orele toamnei”, scrie „povestea neromanţată a vieţii” părinţilor.

De altfel, legăturile (auto)biografice sunt evidente, ele transpar nu doar din textul propriu-zis, care identifică fiinţa naratorului cu spaţiul, între personajele şi în întâmplările povestite, dar acest liant vine din literatura anterioară a Mariei Elena Cuşnir, din versurile volumului „Depărtările visului” (2015) şi mai ales, din confesiunile celor trei volume de „dialoguri cu umbra” („Dialog cu umbra mea”, 2010, „Eu şi umbra mea”, 2012, „Dialog cu umbra mea”, III, 2013); acolo, în cartea din 2013, în chip explicit, se află, întreg, proiectul narativ din „Orele toamnei”; „colţul copilăriei” din Maramureş, evocat în Dialog cu umbra mea, casa retrăită în reverii, cum spune G. Bachelard sunt referenţii din povestea neromanţată a părinţilor Mariei Elena Cuşnir:

„Chemarea acelui colţişor înseamnă foşnetul copacilor din grădina casei sau de pe dealul Arşiţa, respiraţia dimineţilor însorite sau întunecate, visele din nopţile geroase de iarnă, bătăile aripilor vrăbiuţelor aliniate în nucul ce trona asemenea unui rege în curtea din faţa casei, sub care era pompa cu cea mai rece şi limpede apă, rivalizând cu apa ciuroiului din grădina de pe Arşiţa, poreclită «Gropile». Drumul până acolo era cu gropi, dar grădina era neasemuit de frumoasă. Din orice colţ ai fi privit-o se revărsau cele mai fermecătoare imagini, casa şi izvorul («ciuroiul») erau străjuite de jur împrejur de coline domoale cu copaci şi arbuşti iar în depărtare era dealul de unde coborai la Dragomireşti sau Ieud (...) Cât de târziu descoperi pacea şi tihna vremurilor pierdute în anii copilăriei! Nimic nu zdruncina zilele şi nopţile. Aromele bucatelor de atunci, gustul lor persistă peste atâtea decenii! Atâţia ani s-au scurs parcă într-o stranie uitare. Chipul şi râsul copilăriei, în adevărata dimensiune, se relevă în timpul amintirilor. Atâţia ani am perceput existenţa ca pe o poveste ce-mi aparţine, iar acei ani nu numai că nu mă ispiteau, dar nici măcar nu-mi apăreau aşa ca astăzi, înşiruiţi unul după altul, unul mai frumos ca altul! Fiecare amănunt, până şi foşnetul vântului printre copacii din grădina casei, dealul Arşiţei, îmi apare acum scăldat în lumină. Îmi reînvie cu atâta putere până şi culoarea rochiilor sau taioarelor mamei, a celor trei costume ale tatălui, a paltonului sau balonzaidului, a pălăriei agăţate în cuier (...) În nări îmi urcă mirosul rufelor uscate afară. Acasă în Maramureş, la Vişeul de Sus, în copilărie totul era altfel. Rufele se spălau în ciubere cu cenuşă şi săpun făcut în casă din resturi. Erau uscate pe sârmele din gangul lung. Nu erau substanţe aromizatoare, dar cînd le strângeai simţeai acel parfum curat, inconfundabil. Iarna îngheţau şi mi se părea că au miros de levănţică. Acum le înghesuim în maşina de spălat, punem pastile Ariel, le uscăm tot în maşină. Ţesătura nu mai pare catifelată la atingere. Ciudat, cum peste decenii revin cu intensitate atâtea provocări din copilărie şi adolescenţă”.

Dealul Arşiţa şi grădina de acolo, poreclită „Gropile”, casa din Vişeul de Sus sunt acasă în „Orele toamnei”, cum, la fel, tot acasă este şi vârful Dealului, de lângă Suceava, topos-ul dialogurilor cu umbra: Bucovina şi Maramureş re-prezintă ceea ce se numeşte axis mundi, Omphalos, originea şi locul de identificare a fiinţei interioare. În „Orele toamnei”, Maria Elena Cuşnir scoate acest spaţiu din aburul reveriei şi îi conferă concreteţea geografiei şi a timpului-epocă (”Anul 1930”, aceasta e prima sintagmă a „romanului”), reconstituind istoria unei familii maramureşene cum sunt atâtea; Botta Vasile Americanul din Vişeul de Sus, un târg „cu oameni obişnuiţi cu sărăcia”, revine acasă după ce va fi emigrat în Statele Unite, în „primul val” al românilor ardeleni plecaţi peste Ocean, la cumpăna secolelor trecute, părăseşte relativa prosperitate dobîndită în minele de lângă Youngtown, aproape de Detroit, urmându-şi visul reîntoarcerii la matcă, la rădăcinile adânc înfipte în inima Maramureşului, într-un loc încadrat de dealurile Moiseiului, Valea Vişeului, Borşa, muntele Pietrosul, Ieud, Bogdan-Vodă, Dragomireşti, Botiza: cartea Mariei Elena Cuşnir e o saga a familiei lui Botta Vasile Americanul şi, prin istoria personajelor, o radiografie a epocii, dar, mai ales, un portret colectiv al oamenilor din Maramureş.

Personajele-pivot sunt fetele fostului miner de la Youngtown, Letiţia şi Zamfira, prin care prozatoarea conturează un profil interior al contrastelor, explorând, în fond, două moduri de a-fi-în-lume şi, implicit, două proiecte de viaţă: Letiţia, purtând „aura feminităţii cultivate”, regăseşte în Vişeul de Sus, lângă dealul Arşiţa, rădăcinile pierdute, acasă, alegând „drumul spre lumină” într-un univers interior ale cărui valori sunt familia şi căminul, în vreme ce Zamfira alege calea spre „inima întunericului”, în izolare, desprinsă de lume, surpată în visele fantomatice ale originilor americane şi ale unui cont bancar inexistent, căutând rădăcinile improbabile lângă Detroit.

(Va urma)