Confesiuni provocate

Sub titlul „Confesiuni provocate”, Mircea Dinutz şi Rodica Lăzărescu, au grupat într-o carte dialogurile publicate de ei în revistele „Pro Saeculum” şi „Vatra veche”. Ceea ce caracterizează „confesiunile provocate” de cei doi publiciști este mai ales spiritul critic ascuţit, dar responsabil şi constructiv. În aproape toate există puternice accente polemice şi o durere, sunt tentat să spun de neam, mai mult sau mai puţin difuză, atunci când nu e reacţie indignată şi chiar revoltă, faţă de atâtea câte se întâmplă în cultura şi în societatea românescă, unde şi când – constată îngrijorat Eugen Simion – „modelul naţional a devenit... mitocanul politician cu dare de mână. Sau ţoapa de extracţie periferică plină de bani şi de ifose. Un dezastru!”. O realitate în faţa căreia „nu trebuie să ne resemnăm cu ideea că spiritul naţional se destramă şi că mitocănia o să fie veşnic la putere”, deşi, în opinia reputatului istoric Gheorghe Buzatu – „... am retrogadat de la Români la români, şi am rămas aici”. Dar poate că nu pentru totdeauna, aşa cum crede şi Eugen Simion, scriitorul cu o vastă operă, profesorul, academicianul, constructorul de Cultură, cu majusculă (monumentalul Dicţionar al literaturii române, Caietele eminesciene, impozanta colecție tip Pléiade etc.). Să te angajezi şi, rara avis pe aici, pe la noi, să duci la bun sfârşit proiecte de o asemenea anvergură trebuie să ai o nezdruncinată încredere că spiritul naţional şi cultura română nu vor pieri strivite de tăvălugul globalizării şi de alte tăvăluguri dinlăuntru şi din afară. Altminteri, la ce bun să mai construieşti?!
La întrebarea Rodicăi Lăzărescu: „Mai e Caragiale cu noi?”, Eugen Simion dă un răspuns care ar trebui să-i fie citit cu o dicţie perfectă oricărui regizor de teatru (sau de film) înainte de a cuteza să pună în scenă operele lui Caragiale. Iată-l: „Caragiale este, cu siguranţă, cu noi. Adică actual. Adică ne place, îl citim, revenim la el. L-am recitit lunile din urmă. E colosal Nenea Iancu! Un regal. Un spirit complex. Mulţi fac eroarea de a-l confunda cu personajele sale, văzând în el un Mitică filosof de cafenea, neserios şi locvace. Eroare! I. L. Caragiale nu-i numai zeflemistul de serviciu al literaturii noastre, este un mare creator, care vede viciile româneşti de la un etaj superior al spiritului. El are, ca şi Eminescu, o metafizică, din perspectiva comicului, în cazul lui. Este un spirit diurn, în timp ce Eminescu este un spirit nocturn... Un moralist diurn plin de cruzime şi, totodată, afecţiune”.

Răspunsul criticului îmi amintește de o reprezentare din anii din urmă cu „Noaptea furtunoasă” la Teatrul Naţional din Iaşi semnată de un regizor foarte cunoscut. Bântuit de cine ştie ce fantasme, el a coborât abuziv, grotesc, scabros, „etajul superior al spiritului” genialului Nenea Iancu la „înălţimea”, cum ar fi spus Petre Pandrea, de sub buric. De la această... altitudine eminamente fiziologică și nicidecum estetică l-a privit nefericitul regizor pe Caragiale. E problema lui, dar de ce trebuia ca ea să fie exibată într-un adevărat templu al teatrului românesc, pe scena căruia, în timpul directoratului lui Mihail Sadoveanu, a fost realizată prima integrală Caragiale, imediat după moartea scriitorului? Sancţionată sever de public, nu şi de somnolenta, conformista și mediocra noastră critică teatrală, din fericire deşeul a dispărut repede de pe afiş.

Referindu-se la patimile fără precedent prin care trece astăzi limba română, Ioan Adam, criticul, istoricul literar, editorul, filologul fin se confesează: „Încep să mă întreb dacă nu există o legătură între dezorientarea unei societăţi care de mai bine de două decenii nu-şi poate stabili priorităţile, accentele, şi această derută observabilă la nivelul limbii”. Exemplele de accente greşite date de autorul unei moderne şi pline de delicii lingvistice „Poveste a vorbelor” sunt cum nu se poate mai elocvente privind deruta la nivelul unei limbi ce nu mai e nici dulce şi nici frumoasă. Nepăsarea, dispreţul pentru limba naţională, afirmă criticul, au drept cauză incultura: „Suntem o ţară guvernată, manevrată, manipulată de suplinitori. Trăim în «era suplinitorilor», ca să reiau titlul unui roman din anii ’80... avem suplinitori de prim-ministru, de preşedinte al Camerei, de prefect, de miniştri, de şef de poliţie, de ce vreţi dumneavoastră! Ne conduc suflete moarte şi inculte. Meritocraţia a murit în România!” Au dispărut până şi emisiunile de radio şi televiziune consacrate limbii române, în timp ce într-o ţară eminamente culturală ca Franţa, limba constituie „obiect al apărării naţonale”. În România: „În ministerul condus de dl. Kelemen Hunor n-am auzit să existe vreun funcţionar responsabil cu românofonia...” (Abia mă pot stăpâni să nu scriu în acest context, românofobie în loc de românofonie...). Când regretatul George Pruteanu, cu inteligenţa sa sclipitoare şi cu remarcabila sa cultură lingvistică, s-a angajat „să apere limba română”, a devenit „obiect de satiră concertată şi ineptă”, iar „Când s-a cerut impunerea prin lege a unor explicaţii româneşti s-au răzvrătit cretinoizi imberbi de pe la ziare şi televiziune. Ei, cică, înţeleg engleza, japoneza, lituaniana, slovena. Sigur nu le ştiu. Se vede şi din producţia noilor generaţii de traducători care lucrează cu hurta”. Să mai sperăm în durata limbii române, să aibă ea forţa de a-şi „produce anticorpii salvatori”?! Greu de prevăzut, dar nu imposibil. Dialogul cu Ioan Adam, care este şi un împătimit de istorie, se încheie cu un citat dintr-un text al lui Iuliu Maniu, intitulat „Problema miorităţilor” şi apărut în 1924, dar care parcă ar fi fost scris acum. Fără îndoială, tocmai pentru actualitatea sa frapantă, textul vizionarului om politic transilvănean a fost şi este cenzurat şi înainte, şi după 1989, cum aflu din interviul cu Ioan Adam: „Viitorul este al unităţilor mari sociale, ori economice, fie că ele se numesc state, confederaţiuni în materie politică, cooperative ori tovărăşii în materie economică. Statul român mai curând ori mai târziu va trebui să facă parte din o astfel de mare unitate şi rolul lui în această perspectivă va depinde de modul cum a ştiut să se organizeze şi să se conducă până în momentul acelei noi şi mari prefaceri. De la destoinicia sa de azi şi de la măsura în care va putea să-şi câştige autoritatea şi prestigiul moral, încrederea şi respectul vecinilor săi şi a lumii civilizate va depinde dacă statul român va fi un obiect de târguială, ori un factor hotărâtor, va fi un centru al formaţiunii grandioase ce va veni, ori îşi va târî viaţa umilită, dacă o va mai avea, de pe o zi pe alta, din graţia altora şi servind pe alţii!”.

Mai poate oare să mai tulbure pe cineva acest avertisment venit din partea unui făuritor de ţară? Pe cretinoizii de care vorbeşte Ioan Adam – câtă frunză, câtă iarbă! – sau pe filosofii românofobi de pe Dâmboviţa și de pe alte râuri în niciun caz.