Constantin Stere, un mare român cu suflet abisal

 Cândva am avut ocazia să călătoresc în Siberia până departe, în Dalnîi Vostok, cum numesc ruşii Orientul Îndepărtat. Am traversat-o de la Vest la Est până la Habarovsk, oraş situat la gurile fluviului Amur, având în memorie lumea romanelor marelui prozator siberian Valentin Rasputin, dar amintirea şi gândul mi-au fost mai ales la Constantin Stere şi la megaromanul său autobiografic „În preajma revoluţiei”. Fireşte, emoţiile pe care le-am trăit în acea călătorie îmi erau potenţate şi de faptul că veneam de la Iaşi, oraşul în care Stere, de la naşterea căruia s-a împlinit în acest iunie un veac şi jumătate, şi-a desfăşurat o mare parte a activităţii de om politic, profesor universitar, ideolog, publicist şi, alături de Paul Bujor şi G. Ibrăileanu, de ctitor al revistei „Viaţa Românească”.

De-a lungul drumului în Siberia, la fiecare popas în oraşe mai mici sau mai mari, în singuratice şi pitoreşti aşezări săteşti, cu vestitele lor case de lemn inundate de florile unei veri austere, bijuterii arhitectonice intrate în patrimoniul universal, în alte locuri de o frumuseţe şi o măreţie care îţi taie respiraţia, paradisiacul lac Baikal fiind doar unul dintre cele mai fascinante, mi-am evocat adeseori descrierile din vasta frescă a lui Constantin Stere, „În preajma revoluţiei”, ce mi se par şi acum, recitindu-le, tot atât de fabuloase precum peisajele pe care le-am cunoscut atunci de visu. Când spun fabuloase, mă gândesc în primul rând la acele descrieri din volumul IV al romanului, pe care le remarcă şi le citează aproape extaziat şi G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”.

„Solitarul de la Bucov”, cu aură de erou de epopee, este un scriitor din spiţa celor a căror operă e concurată – şi chiar devansată – de biografie. Dincolo de acest aspect, Constantin Stere, fie prin opera literară, fie prin articolele sale polemice ori prin confesiunile întotdeauna aşa-zicând nedeghizate pe care le-a făcut la solicitarea unor jurnalişti ori în publicistica sa, ne dă ceea ce aş numi sentimentul ieşirii în lumea mare, un sentiment al departelui, al întinderii în spaţiu şi timp. Mărturiile, descrierile şi evocările lui sunt înfiorate de melancolia spaţiilor nemărginite. Stere este un mare român, un român filoromân, cum ar spune Călinescu, puternic şi fecund marcat însă de spiritul slav. Nici un alt scriitor al nostru, cu excepţia poate a lui Eminescu şi Sadoveanu, nu are abisalitatea şi tragismul lui Stere.
„În preajma revoluţiei” îi atestă nu doar prodigioasa experienţă existenţială, dar şi unicitatea spiritului. Călinescu, care îi lua şi un interviu în 1932, scrie în marea Istorie: „Fără ca paleta să-i fie bogată şi vocabularul afară din comun, el are o înfricoşare religioasă de geologicul gol, care îi dă o percepţie halucinatorie a singurătăţilor virgine.

Descrierile lui sunt imnuri ale sublimităţii naturii. Cel puţin trei sunt de neuitat”. Călinescu se referea la cele privind taigaua cu tăcerea ei ancestrală plină de mistere, tundra şi aurora boreală, pe care criticul le şi reproduce in extenso. Ele sunt, în fond, nişte poeme în care grandiosul cosmic rezonează tulburător în sufletul celui ce îl contemplă şi ni-l înfăţişează în pagini de o solemnitate biblică. Realitatea şi mitul se întrepătrund în această construcţie romanescă.

Alte scrieri ale lui Stere întăresc convingerea că ne aflăm în faţa unui destin excepţional şi a unei mari conştiinţe. Constantin Stere este un exponent, un intelectual, un revoluţionar până în fibra cea mai intimă a fiinţei sale, un om politic aproape providenţial despre care se poate spune că a „înfăptuit” Marea Unire a românilor înainte ca ea să fie consacrată ca fapt istoric în documente oficiale. Considera cu luciditate că întreaga sa operă, nu numai cea literară, este „reflexul unei epoci în sufletul unui intelectual conştient de vremurile în care trăieşte”, mai mult, că este „istoria unui suflet în epoca de pregătire a revoluţiei mondiale, închegarea unei concepţii de viaţă şi de cugetare politică...”. Existenţa i-a fost furtunoasă, fără asemănare în spaţiul cultural românesc. Traiectoria ei insolită i-a modelat personalitatea, caracterul, sufletul. Iată o mărturisire a sa: „Sunt, probabil, singurul român din generaţia actuală căruia i-a fost dat să vadă şi valurile Oceanului Pacific, şi ale celui Atlantic; şi întinderea îngheţată a mărilor polare, cât şi azurul Mediteranei, şi care a fost coborât în cele mai adânci straturi ale societăţii, în lumea de crimă şi de mizerie sufletească, şi a putut totodată să se înalţe la culmile piramidei sociale”. Şi cu toate acestea, întrebat dacă e mulţumit de viaţa şi faptele sale, Stere a răspuns fără ezitare: „De viaţă mai puţin, de scrisul meu mai mult”.

Să fi simţit el că experienţa trăită, biografia îi întrec opera literară?! Că aceasta din urmă nu o poate egala pe cea dintâi? E foarte probabil. Pare că cu astfel de confesiuni el încearcă să-şi influenţeze posteritatea posteritatea de scriitor. La data acestui interviu din care am citat, apărut în 1931, Stere nu avea cum să prevadă, cu toată experienţa şi intuiţia sa, că posteritatea îi va fi influenţată de împrejurări şi evenimente, unele teribile, ce aparţin într-o mai mică măsură istoriei şi conştiinţei literare. Dar posteritatea scriitorului Constantin Stere poate începe sau reîncepe şi la o sută de ani de la moarte.

Sursa foto: www.bugbog.com