Coroana de spini a regelui singurătăţii (II)

Într-o carte recentă, Ovidiu Genaru se caută prin ceea ce însuşi numea locurile înguste; în „Sărutul leprosului”, Vasile Burlui se regăseşte în straiele strâmte, în vesmântul vechi, al leprosului, strîns în grabă, înnodat cu un curmei, pe la mijloc sau în haina peticită a veşnicului pribeag, o figură care tutelează toată poezia lui Vasile Burlui: „Pribeag din timpuri perimate,/ Mă tot strecor între pământ şi cer,/ Purtând desaga plină de păcate/ Şi cartea ca pe-un ultim giuvaer./ Pribeag din vremuri viitoare,/ M-ascund timid sub peticită haină,/ Îmi împletesc din floare de cicoare/ Însemnele regeşti, în nopţile de taină./ Pribeag de pe-o planetă părăsită,/ Mai caut între oameni îndurare,/ Mă minte-n van fantasma cea iubită,/ Mă mint cu paşii risipiţi pe o cărare./ Pribeag din galaxia sfărâmată,/ Sunt exilat la margine de drum,/ Orbecăind prin lumea neumblată,/ Tot rătăcind între Atunci şi Acum” („Între Atunci şi Acum”). Imaginile de identificare a poetului şi poeziei sînt, cum se vede, pribeagul, rătăcitorul, proscrisul, magul „cel nebun”, arlechinul cu inima sfărâmată, în aburi de vin şi într-un „scâncet de vioară”, nebunul cioplitor de cuvinte sau filosoful saltimbanc, un rege al singurătăţii, purtându-şi cu demnitate coroana de spini: e Împăratul bufon strigând în pustie vorbele Ecclesiastului: „Sunt împăratul cerului şi al pământului,/ Stăpân al artelor magice şi al cuvântului,/ Stăpânesc păduri, câmpii şi chiar dealuri/ Şi fluvii tumultuoase curgând între maluri./ Stăpânesc fulgerul din înaltele ceruri,/ Şi ploile verii, şi asprele geruri./ Sunt împăratul gâzelor şi al furnicilor,/ Imperator recunoscut în clanul aricilor./ Ridicând pînă-n înalturi colb sideral,/ În larma de câini vagabonzi din satul astral,/ Pe galactice uliţi, când îmi port eu alaiul,/ Mulţimea Şopteşte uimită: «acesta e craiul!»/ Admiraţi-mi mantia cusută din frunze de boz/ Şi tunica splendidă din tulpini de rogoz,/ Frumoasa ghirlandă din vrejuri de volbură,/ Dar ce minunat palat am clădit într-o scorbură!/ În mîna mea augustă port sceptrul aurit,/ Pedeapsă pentru acei ce mai au de clevetit./... Acest dar dintr-o regească întâmplare/ De fapt a fost o creangă căzută în cărare./ În coroana mea sclipesc în chip de mărgăritare/ Pietre şi scoici adunate din râu sau din mare,/ Cireşele roşii, petunii culese din grădinile poştei,/ Agăţate toate acolo ca să se bucure proştii./ Aezii şi tot natul îmi cântă mereu osanale/ În sirinx de trestii sau stridente ţimbale./ Nu luaţi seama la cei ce prin colţuri vă spun: «Desigur, acest presupus împărat e nebun!»” („Imperator”). Două dintre aceste figuri de identificare vin din reţeaua unui cod cultural pe care poezia lui Vasile Burlui l-a asumat încă de la primele cărţi; în „Sărutul leprosului”, acestea sunt Iscarioteanul şi, mai ales, Cavalerul Tristei Figuri; „Grădina e-n paragini, pe tainica alee/ Nu vezi nici voalete, nu-i nici o Dulcinee,/ Acoperişuri sparte, castelul e-n ruină/ Şi nimeni nu aşteaptă pe nimeni ca să vină./ Domniţe în emoţii nu trag discret perdeaua/ Pe culoare sumbre răsună cucuveaua,/ Peste portrete, timp, uitare, pecetea îşi depun,/ Sub bolţile înalte se plimbă un nebun/ Ce povesteşte-una despre iubiri uitate,/ De drame consumate în falnice palate,/ Despre războaie crunte şi faptele de arme/ Ce-au protejat blazonul când vulgul vru să-1 sfarme./ Dar spada-i ruginită, armura este ruptă,/ În staul Rosinanta nechează abătută,/ Pe vechile înscrisuri acoperite-n praf/ Şi timpul şi uitarea mai scriu un epitaf” („Epitaf”). Don Quijote e mitul de referinţă, meridianul liric din această carte, unde fiinţa se (re)descoperă într-un peisaj devitalizat, sumbru, „bătrân”, agresiv, provocându-i, sub semnul „marilor extincţii”, nelinişti, spaime, angoase: „M-afund în ani ca în pădurile bătrâne,/ când ramuri îngheţate în chiciură se rup,/ când spaimele încearcă să se-adune,/ Iar din hăţiş se-aude urletul de lup./ Prin ramuri descărnate fulgii zboară,/ Roind ca şi albinele-ntr-un stup,/ Simt întuneric cum din cer coboară,/ Iar din tufişuri fulgeră ochii unui lup./ Zăpada geruită scârţâie sub talpă,/ Crivăţul pătrunde pînă-n trup,/ Luna mă priveşte ca o monedă calpă/ Şi luminează palid urmele de lup./ Poştaşi galactici zgâlţâie la poartă,/ Temerile nopţii în suflete erup,/ Speranţa sfâşiată în crengi atârnă moartă,/ Iar prin păduri aleargă umbra unui lup” („Lupul”).

Poezia din „Sărutul leprosului” e (şi) un eseu liric cu insertul poetic al unei muzicalităţi răscolitoare, lucrată în orfevrăria unui bijutier; într-un poem, de pildă, înlănţuirile explozivului „b” potenţează dangătul clopotului („Bat clopotele toamnei peste bătrânul burg”, scrie poetul în „Bat clopotele toamnei”), pentru ca, altundeva, siflantele „s” şi „ş”, lângă hohotitorul „g” să ofere sugestia ţipătului şi revoltei („Golgota noastră-i calea nesfârşită”, spune Vasile Burlui în „Golgota”). Tonalitatea elegiacă din astfel de poeme contrastează violent cu acest „reportaj” din realul derizoriu de aici şi acum: „Un peisaj de toamnă dezolant,/ Cu plopii desfrunziţi şi-un pod rulant,/ O fată care vinde struguri dulci,/ Şi-un drum neasfaltat ce duce la Tecuci./ O veche fabrică, dărăpănată, fără paznic,/ Un cîine vagabond rânjind slugarnic,/ Un stol de vrăbii pe o grămadă de gunoi/ Şi un acar trezit de-atâta tărăboi./ Cale ferată pînă într-o poartă/ Ce nu se va deschide vreodată,/ O firmă jerpelită atârnă într-un cui/ Nemaitrezind oprobriul nimănui./ O turmă amestecată, de capre şi de oi,/ Într-un toiag păstor uitându-se la noi,/ Pe margine de şanţ, bătrână torcând caer,/ Şi-un dor de Europa plutind perfid în aer” („Carnet de reporter”).

În romanul „Dezordinea preventivă”, Matei Vişniec face un elogiu poeziei şi „artiştilor benevoli” care încetinesc mersul lumii: „În ultimul timp, datorită unei mişcări declanşate de mii de artişti benevoli, poezia a reuşit să încetinească un pic mersul lumii. Mişcarea a luat o amploare enormă şi din ce în ce mai mulţi oameni încep să caute sensul poetic al trecerii lor prin viaţă, precum şi micile nuclee de poezie care se cuibăresc în lucrurile banale din jurul nostru, în întîlnirile noastre cu ceilalţi, în privirile pe care le încrucişăm cu semenii noştri în situaţiile imprevizibile pe care le trăim”. Asumându-şi trăirea în şi prin lirism, Vasile Burlui caută mereu sensul poetic al (pe)trecerii sale prin viaţă, îl descoperă şi ne cheamă să-1 urmăm. À bon entendeur, salut!