Cristian Mungiu: „Cred că sunt un părinte responsabil şi care în timpul lui liber face şi film”

* Premiul pentru cea mai bună regie i-a fost oferit regizorului ieşean Cristian Mungiu pentru filmul „Bacalaureat” * este cel de-al treilea premiu pe care Mungiu îl câştigă în competiţia oficială din cadrul Festivalului Internaţional de la Cannes * precedentele două fiind trofeul Palme d’Or, în 2007, pentru „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” şi Premiul pentru scenariu în 2012, pentru „După dealuri”, film pentru care au premiul de interpretare la Cannes şi cele două actriţe din rolurile principale

 Prezent la Iaşi pentru proiecţia peliculei „Bacalaureat“, regizorul Cristian Mungiu a oferit un amplu interviu pentru Evenimentul Regional al Moldovei.

- Descrieţi-vă în câteva cuvinte.

- Cred că sunt un părinte responsabil şi care în timpul lui liber face şi filme.

- De ce subiectul acesta? Cum a venit ideea acestui film?

- Ideile nu vin aşa, într-un mod foarte simplu şi uşor de descris. Adică nu stau sub duş şi la un moment dată mă izbeşte aşa o idee clară de la început până la sfârşit. E o perioadă în care se cristalizează şi se limpezeşte încetul cu încetul interesul pentru o tematică mai largă, pentru un anume gen de film şi, încetul cu încetul, gândindu-mă după filmul dinainte am decis că vreau să fac unul despre cineva aflat cam la vârsta mea şi care îşi pune nişte probleme despre viitorul copiilor. Într-un fel pleacă de la o preocupare destul de biografică, chiar dacă filmul, mai departe, e ficţional. Odată ce mi-a fost mai clar că vreau să mă refer la asta, am identificat şi fundalul filmului.

- Practic asta vă frământă acum...

- Mi s-a părut că dacă vorbesc despre copii şi despre grijile mele faţă de societatea în care vor trăi, vorbesc, de fapt, şi despre necesitatea unei anume educaţii şi despre dificultatea de a le ţine cel mai potrivit discurs moral într-o ţară în care nu morala e cel mai mare atribut al poporului. Atunci mi-am pus o problemă şi am încercat să mă gândesc dacă există un raport între educaţie şi compromis, iar de la toate gândurile astea mi s-a creat aşa, în general, discursul din spatele filmului. Când am avut chestia asta mi-a fost mai simplu să identific nişte poveşti mici pe care le aveam, le colecţionasem din ziare ori de la altcineva şi atunci am combinat poveştile alea, le-am pus laolaltă, încercând să fac ceea ce cred că ar trebui să facă cinematograful: să văd dincolo de fapte, să le dau o semnificaţie, să vorbesc despre ce înseamnă ele şi să îndemn spectatorii să se gândească la semnificaţia acestor întâmplări, pentru că uneori trăim întâmplările şi ele ne trăiesc pe noi, dar nu înţelegem exact care este semnificaţia lor.

- V-a fost greu să găsiţi actorii potriviţi pentru film?

- Nu e niciodată uşor, dar am căpătat experienţă şi ştiu că trebuie să am foarte multă răbdare. Nu mă hotărăsc uşor să îmi găsesc interpreţii şi nu mă opresc înainte să verific toate opţiunile posibile. Îmi doresc foarte mult de la interpreţii mei să fie foarte fireşti şi adevăraţi, serioşi, talentaţi, capabili să emoţioneze şi să fie potriviţi cu rolurile aşa cum mi le-am imaginat eu când m-am apucat de scris. Atunci fac o cercetare foarte amănunţită, văd foarte mulţi oameni, încerc să-i cunosc, să-mi dau seama ce personalitate au, îmi doresc să lucrez cu actori care să aibă o carismă, să transmită ceva ca oameni... ceva ce nu ţine doar de tehnică. E un proces destul de complex.

- Aţi avut vreun actor preferat pe care l-aţi dorit pentru un rol în film?

- Pentru filmul ăsta ştiam că mi-aş dori să lucrez cu Maria Drăguş, cu care apucasem să citesc ceva pe alt scenariu şi mi se păruse că are o sensibilitate anume, ştiam că mă pot baza pe Adrian Titieni pentru că citisem pentru „După dealuri” şi în final am decis să nu lucrăm împreună pentru că eu am vrut să fac filmul numai cu accent moldovenesc şi el e din Bistriţa-Năsăud. El a fost primul actor pe care l-am chemat pentru rolul respectiv, chiar dacă după el am mai văzut vreo 10-15 actori. Pe restul am încercat, ca de fiecare dată, să îi caut, să-i descopăr şi am descoperit actori. Mălina Manovici e la primul film. Rareş Andrici e la primul lui film de lungmetraj. El e încă student şi e un actor fenomenal. Este de datoria mea să dau o şansă acestor oameni să fie văzuţi. Deopotrivă mi-a făcut mare plăcere şi să readuc în atenţia spectatorilor pe cineva ca Petru Ciubotaru. El nu a mai jucat de mult în film, dar e un actor extraordinar. Am văzut în el o energie şi un mod foarte personal de a fi. Mai este o actriţă din Craiova care abia a debutat în cinematografie (bunica din film n.r.).

Foto: Cristian Mungiu şi Maria Drăguş

- Cât au durat filmările şi unde au avut loc?

- M-am apucat să scriu filmul prin octombrie – noiembrie 2014, l-am terminat prin februarie – martie 2015, dar a durat mai mult să mă hotărăsc ce să scriu. Apoi am început să ne pregătim. Ştiam că aş putea să filmez la Victoria pentru că e un oraş foarte frumos şi practic până în iunie 2015 am finanţat filmul şi ne-am pregătit. Mai dificil pentru mine a fost să fac castingul, fiindcă am făcut varicelă de la copii şi am făcut castingul prin Skype şi a fost complicat pentru actori, pentru că eu îi vedeam pe ei, dar ei nu mă vedeau pe mine. Vreme de cinci sau şase săptămâni am filmat la Victoria, am făcut o pauză în august ca să ni se aşeze filmul, din septembrie anul trecut ne-am apucat de montaj şi din decembrie de sunet, iar asta a durat cel mai mult. Este un mare efort în spate.

 

- Credeţi că filmul va stârni discuţii în rândul tipologiilor de oameni vizate în film?

- Faptul că eu fac un film în care recunoaştem că aşa se întâmplă nu înseamnă că mă aştept ca filmul să declanşeze vreo revoluţie a conştiinţelor. Eu încerc să semnalizez că în această normalitate pe care noi am asimilat-o ca fiind realitatea noastră de zi cu zi e ceva foarte anormal. Nici măcar nu ne mai dăm seama. Nu mă aştept să schimb conştiinţe şi nici să fac lumea mai bună cu cinematograful, dar eu fac ceea ce pot eu să fac: să pun lucrurile astea în discuţie şi să atrag atenţia că nu la nivel social, ci la nivel uman e important să privim puţin în noi înşine şi să ne întrebăm dacă suntem destul de serioşi, dacă luăm lucrurile care ne interesează destul de în serios sau dacă nu suntem foarte superficiali şi ne judecăm aşa, cu foarte multă largheţe. Cred că e bine să te judeci puţin mai aspru din când în când, să te gândeşti la deciziile pe care le-ai luat şi să te gândeşti dacă nu cumva ceva din hotărârile tale nu influenţează şi viaţa din jur de care te plângi tot tu la sfârşit.

 

- În ce direcţie credeţi că se îndreaptă filmul şi cinematografia românească?

- Mi-e greu să spun în ce direcţie se îndreaptă, că nu sunt aşa de vizionar. Ce mi se pare trist este diferenţa colosală de viziune între stima care există pentru cinematografia română internaţional şi respectul pentru filmele pe care le facem noi şi discursul de acasă. Anul acesta a fost considerat un eveniment foarte mare că la Cannes, pentru prima dată în istorie, au fost două filme dintr-o ţară ca România care are atât de puţine resurse pentru cinematografie, care produce atât de puţine filme. E foarte greu să ajungi la Cannes cu un film. Germania a avut un film pentru prima dată, după opt ani de aşteptare. Italia nu a avut niciun film anul acesta. Vorbim de nişte ţări care produc multe filme şi au bugete de sute de milioane pentru ele. După aceea este vorba despre calitatea filmelor, de felul în care sunt ele primite acolo. Odată cu sălile pe care le-am pierdut, am pierdut şi un public. Am pierdut obişnuinţa oamenilor că cinematograful înseamnă şi altceva decât să ronţăi floricele la un film care nu-ţi pune nicio întrebare.

- Ce sfaturi aţi da tinerilor care se gândesc să urmeze o carieră în arta cinematografică?

- Să se instruiască cât mai bine, pentru că de multe ori pare că e simplu să faci un film, dar e important să vezi cât mai multe filme, să ai experienţa ta de viaţă. Nu cred în filmele care se fac din alte filme. Cred că trebuie să poţi să povesteşti din experienţa ta pe cât posibil, să ai capacitatea de a-ţi dezvolta spiritul critic, spiritul de observaţie, să înţelegi ce se întâmplă alături de tine şi încetul cu încetul, dacă ţi-e dat să fii povestitor, vei acumula un capital de întâmplări şi îţi vei forma un mod de a privi lumea. Trebuie să fii exigent cu tine însuţi.

Foto: Rareş Andrici, Mălina Manovici, Adrian Titieni, Cristian Mungiu şi Maria Drăguş

 

- Cum era copilul Cristian?

- Era un copil ca toţi copiii, care mergea la şcoală, se juca în curtea lui. Probabil că am fost un copil cu mai puţine raporturi sociale decât alţii pentru că stăteam la casă şi atunci nu aveam mulţi vecini de cartier. De exemplu îmi părea rău că nu jucam prea bine fotbal. Eu am făcut I-I V la liceul Garabet Ibrăileanu, unde aproape toţi copiii din clasa mea jucau mai bine fotbal pentru că jucau în fiecare seară cu ceilalţi de la bloc, eu nu prea aveam cu cine să mă întâlnesc şi asta m-a format într-un fel, dar altfel am avut o copilărie fericită pentru că nu am dus lipsă de nimic, am avut nişte părinţi care au încercat să ne facă vacanţele cât mai memorabile. Ne-au fost apropiaţi şi în final ne-au lăsat să luăm propriile decizii în viaţă, deci dacă am fost confuz în raport cu deciziile mele când eram tânăr adolescent nu le imput asta părinţilor mei, nu pun asta în seama lor, probabil că mintea mea nu era destul de clară încă ca să înţeleg ce am de făcut.

 

- Ce vă doreaţi când eraţi mic?

- Îmi doream într-o anumită măsură să fiu povestitor, dar nu-mi închipuiam când aveam 14-16 ani că am să fiu povestitor în imagini. Primul meu reflex era să mă gândesc că am să ajung sau îmi doream să ajung probabil scriitor sau aşa ceva, pentru că îmi doream să povestesc, însă eram pasionat de filme, vedeam toate filmele care veneau în oraş, le vedeam de câteva ori, cum era pe vremea aia cu 3 lei biletul. Încetul cu încetul am început să dezvolt o simpatie şi în direcţia asta, deci nu doar povestitor, dar am început să mă gândesc că poate într-o zi aş putea face filme. Unele dintre ele nu-mi plăceau deloc şi mi se părea că aş putea să fac de 10 ori mai bine decât oamenii ăia, că observ mai bine lucrurile decât ei şi atunci s-a creat un mic motor treptat în mine şi am încercat să mă ţin aproape de chestia asta, m-am dus la ziar, m-am dus la Opinia Studenţească pentru că îmi doream să scriu, să povestesc. Nu am avut niciodată vise nici să mă îmbogăţesc, nici să ajung explorator, ci mi-am dorit destul de mult să reuşesc cumva să zic nişte poveşti care să fie interesante pentru mulţi oameni.

 

- Ce vă doriţi pentru copiii dumneavoastră?

- Îmi doresc să fie fericiţi, cum îşi doreşte fiecare părinte. Cum să fie fericiţi, ce trebuie să fac eu pentru asta, ce trebuie să facă ei?! Sunt întrebări mai complicate, dar îmi doresc să am tăria să-mi las copiii să ia propriile decizii. Tot ce vreau să fac e să le ofer cea mai bună instruire şi să încerc să le cultiv un spirit critic, pe care educaţia pe care am avut-o noi nu l-a cultivat. Am făcut parte dintr-un sistem de învăţământ care a pus mai multă atenţie pe informaţie, nu neapărat să putem lua decizii şi să judecăm faptele cu mintea noastră. E mai important să ai un copil cu simţ critic, cu simţ social dezvoltat, empatic, căruia să îi pese de celălalt şi care să se implice social dacă nu îi convine ceva şi mi-ar plăcea să sper că voi contribui şi eu, vom contribui cu toţii să ducem societatea în direcţia aceea şi să sperăm ca ei, când o să ia decizia asta, o să poată să hotărască şi să stea aici.

 

- Dacă ei vor decide să plece, le veţi da drumul?

- Ei sunt nişte fiinţe libere, nu le poţi „da drumul”. O să-mi fie foarte greu să trăiesc departe de copiii mei dacă va fi cazul, dar în acelaşi timp trebuie să înţelegi ca părinte că tu pui tot ce poţi acolo în mintea şi sufletul copilului, dar vine o vârstă la care el îşi ia propriile decizii şi trebuie să-l pregăteşti să fie răspunzător de deciziile alea. Sigur, ca părinte trebuie să fii întotdeauna în spatele lui dacă are nevoie şi îţi cere ajutorul, dar nu poţi să îi interzici nimic. Nici măcar să facă greşeli. Filmul ăsta (Bacalaureat n.r.) vorbeşte inclusiv despre un mod de a împovăra copilul cu nereuşitele tale. Sunt oameni care constată că viaţa lor nu a fost neapărat o reuşită, un succes şi că e prea târziu să mai schimbe ceva şi atunci îşi pun toate speranţele în copii. Îi încărcăm cu tot felul de visuri care nu sunt ale lor. Trebuie să cultivăm în copii visurile lor, nu să le plasăm pe ale noastre, pe care nu am reuşit să le îndeplinim.

 

- Dacă nu aţi fi fost regizor ce aţi fi făcut? Aveţi şi alte înclinaţii?

- Am fost profesor o perioadă, dar nu mi s-a părut că eram înclinat în direcţia aia, am făcut fotografie o perioadă, dar nu cred ca eram destul de talentat. Îmi face plăcere să mă ocup de copiii mei, dar nu ştiu dacă mi-e dat să fi fost educator, deci poate că sunt dintre cei fericiţi care au ajuns să facă ce le era dat mai bine, deşi sincer cred că aş fi fost un bun pădurar. M-am gândit de multe ori că dacă mi-ar fi plăcut să fac altceva, mi-ar fi plăcut să fiu pădurar, să am pădurea mea să tai crengile uscate.

 

- V-aţi gândit vreodată că o să ajungeţi aşa celebru?

- Celebritatea e o valoare foarte volatilă şi nu e bine să îţi doreşti să fii celebru. Nu mi-am dorit niciodată şi port acest mic moment, nu de celebritate, ci de notorietate, cu multă grijă şi cu multă îngrijorare. E foarte tragic dacă îţi doreşti să fii celebru pentru că atunci ai nevoie mereu de evenimente care să continue să hrănească nevoia asta a ta de celebritate, care e un lucru ce dispare la cea mai mică suflare. Încerc să mă agăţ în viaţă de valori mai solide decât notorietatea, pe care o are şi fata care prezintă meteo şi vedem asta în România. Oamenii şi-ar face probabil la fel de multe fotografii pe cât îşi vor face şi cu mine în seara asta şi cu oricine care coboară dintr-o dată de pe ecranul televizorului în mijlocul lor. Important e ce-i în spatele notorietăţii ăleia şi sper ca uneori oamenii care vor să se întâlnească şi să vorbească cu mine să reuşească să treacă de aspectul ăsta al notorietăţii şi să ajungă la ceva mai profund şi că respectă ceva din ceea ce fac eu.

A consemnat Larisa LAZĂR