Daniel Turcea (II)

 În adevăr, un joc al vorbelor, preţios, livresc, pitoresc, ironic pare, adesea, poezia din „Entropia”: „da, Rousseau s-a aruncat pe fereastra/ de la balconul în stil empire/ şi-n cădere/ până jos/ Van Gogh a continuat să picteze/ munţi de creier de pasăre/ şi de creieri de flori/ şi numai morminte de grâu/ iazuri/ iazuri cu nuferi/ oglinzile vii şi mai vii şi mai vii/ «Tao stă singur şi nu cunoaşte schimbarea»/ ce fantastic echilibrăm atâta nelinişte/ «Umblă-n cerc şi nu cunoaşte nesiguranţa»/ atâta nelinişte amestecată cu spaimă/ «Poţi să-l închipui cu mama lunii»/ laudă laudă laudă/ ceai şi pagode de xilofon/ fructele răcoare albă/ atomii în litere chinezeşti/ ninge de asemeni cu hieroglife şi ideograme/ pufoase şi moi alb topind/ evantaie imense şi multe camelii” („Ţara Sin. Despre Tao, despre Te”); „peşti electrici au plecat spre Transvaal/ cu pânze ţesute din splendide termite/ dinainte scobite ne poartă elite/ bărci alexandrine spre Ţara de Foc/ îmi sunteţi invitaţii de-o seară/ să bem de plăcerea sateliţilor Li/ Tai Pe masă în casă în din afuzali/ pe paturi tăiate în portocală/ vom face orgii cu ziua egală” („Dezastre, III”).

Nu multă vreme după „episodul” oniric, poate chiar din timpul acestuia, dacă luăm în considerare poemele din „Epifania” scrise, cum mărturiseşte mai târziu, prin 1974-1975, se va produce marea schimbare; dacă despre volumul de debut Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, criticii literari, se pronunţau în termenii amintiţi, iată ce scrie Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, teologul, preotul şi duhovnicul, despre „Epifania”: „Lucia Turcea, talentată pictoriţă bisericească, mi-a adus pe 17 august 1991 un volum inedit de poezii şi de cugetări ale fratelui ei, Daniel Turcea, care m-au copleşit prin fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară şi cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină şi ca iubire nesfârşită în El Însuşi – ca Treime – şi în prezenţa Fiului lui Dumnezeu. Cel întrupat şi neîncetat lucrător în cei ce cred în starea Lui de jertfă, deci de extremă iubire spre eternitatea comuniunii lor cu El (…) Avem în faţă un volum de poezie categoric creştină, o poezie extraordinară, cum n-am avut în literatura noastră şi cum nu este în lumea întreagă. O poezie de mare adâncime şi căldură despre Ortodoxie. O poezie care se va impune în lumea întreagă”. Destinul singular al poetului curge între critica literară şi teologie, între onirism şi lirica sentimentului religios, între ereziile lui Saul şi smerenia lui Pavel de pe drumul Damascului; ce îi va fi spus celălalt Turcea omului şi poetului (re)construiţi în noua experienţă spirituală? Iată, încă din 1978, în primul volum din seria cu titlul „Epifania”: „asemenea apei/ odihna/ asemenea nopţii/ mai sus, mai adânc/ faţa ta pâlpâie în ochii mei/ şi nu o văd/ pe buzele mele sunt cuvinte/ şi nu le aud/ în inima inimii de ţărână/ sângele tău îmi zvâcneşte/ în răsuflarea pământului/ Tu îmi eşti aer/ cu pleoapele te-aş acoperi/ nu eu, Tu/ trăieşte în mine. Tu, ce priveşti ca o flacără, mistuind/ de Tine mi-e sete/ în taină. Te-am cules/ ca pe o vie/ rodul Tău, belşug/ vinul acesta, vinul acesta/ trupul tău înflorind/ deasupra morţii/ nufăr alb peste apele morţii/ Tu, iubire,/ înţelepciune fără sfârşit” („Iubire, înţelepciune fără sfârşit”).

Schimbarea e radicală, oniricul, zeii păgâni sau figurile Vechiului Testament au rămas în lumea entropiei, înainte de epifanie; chiar dacă Dumitru Stăniloae aprecia, în poemele din „Epifania”, fidelitatea conţinutului lor teologic ortodox şi în pofida chemării repetate a aproapelui de a-i fi alături în credinţă, poezia lui Daniel Turcea nu e, totuşi, una de amvon, nu e un catehism: el ajunge la Dumnezeu prin combustia lăuntrică a sentimentului religios care, în „Epifania”, e o încercare a labirintului, o neobosită căutare a drumului, a „treptelor”, cum zice poetul însuşi, spre o altă Golgota unde se unesc poezia şi sacrul. Aldo Pellegrini, unul din poeţii şi eseiştii contemporani preocupaţi de raportul lirismului cu religia şi sacralitatea, crede că poezia e o mistică a realului; Daniel Turcea vede, mai degrabă, o geneză reciprocă între poezie şi sacru, lirismul fiind slujire, laudă lui Hristos şi jertfă: doar astfel fiinţa poate „gusta” eternitatea şi numai prin versete se poate ajunge la arhetip, în adâncurile sufletului, la iubire, frumuseţe, la cuvinte prin Cuvânt, în înţelesurile pe care le desluşeşte Evanghelia după Ioan: adevărata poezie e gest sacru, proclamă poetul în „Poezia este slujire şi jertfă”, un text care schiţează noul program estetic: „Dar, comuniune, poezia e binecuvântare. E jertfă. Jertfă de laudă adusă de inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii, acel gust al eternităţii ce nu se poate stinge.

Descrierea adevărată a lumii – căci numai iubirea creează –, a sufletului, a Sacrului nu poate fi făcută decât prin versete: pentru toate sunt: măsură, ritm, proporţie în taina ce le cuprinde. Dar cine poate fi atât de curat, atât de fără vină, încât să le vadă/ aşa cum sunt/ natură şi har?/ De aceea, poetul se aduce pe sine ardere de tot. Trupul să fie ca rugul aprins. Cerurile, lucrurile sunt litere ale acestei veşnice, sublime Cărţi ce/ descrie revărsarea Luminii,/ negrăitei Lumini./ Frumuseţea ascunsă/ Arhetip. Căci ea, căci în esenţă,/ Frumuseţea şi Adevărul sunt una, în lumină, dar numai Harul ridică,/ Până la acele Imnuri negrăite/ din apropierea Slavei./ Adevărata poezie e gest sacru./ Iubire./ Taină./ Cuvintele însă sunt vase/ pentru acea taină negrăită,/ de care nu te poţi apropia decât trăind-o/ în desăvârşită Iubire”.
(Va urma)