Daniel Turcea (III)

 Noua paradigmă literară se structurează în orizontul unei noi paradigme de sensibilitate; în „Epifania”, sunt mai întâi, o altă simţire şi o altă vedere, poetul căutând, prin ele, un nou început, Începutul, în fond, „începutul lumii“ când „sunt ascunse toate şi nu sunt“, iar „cerul gol de stele e un gând“, cum spune în Cerul. Începutul e în timp, afară de lume, de moarte şi de vremea omului, în neştiinţă, spre lumina „mai presus de strălucire”, chemată în „cortul meu”: acolo, lumina e revărsare a slavei, e iluminare, iar fiinţa e „orb firii oarbe“ – un văzător al vieţii, cum scrie Daniel Turcea în poemul Înţelegere, având acces la toate cele văzute şi nevăzute: „Cel ce dăruieşte e mai presus/ decât simţirea, dăruind o altă/ simţire, ca să vedem,/ să auzim şi să grăim,/ afară/ de lume, şi de moarte, şi de vreme,/ prin toate simţurile, prea curat şi clar/ pe cât e cu putinţă ochilor,/ de taină,/ şi gândirii ca să vadă./ Părăsind vederea/ şi-a celor dinafară,/ şi-a celor cunoscute, şi a sa/ intrând mereu adânc în neştiinţă/ fără a se opri, fără să afle/ decât mereu sperând lumina tainei/ prea întunericul şi prea lumina/ ape numesc ce nu mai pot numi/ lumină şi adâncă scufundare/ şi nume dau/ celor ce nu au/ nume şi asemănare, fiecărui/ om, prea mistuind aprinde/ în el un soare” („Desăvârşire”).

Textele din „Epifania” cresc în tensiunea confruntării termenilor unor dicotomii pe care poezia eminesciană le-a introdus în literatura noastră; timp şi vreme, privire şi vedere, întuneric şi noaptea clară a iluminării – aceştia sunt termenii care definesc poziţia fiinţei în lume, sinea şi spaţiul cunoaşterii; Daniel Turcea se întoarce de la Ion Barbu al „Entropiei” la Eminescu al „Epifaniei”. Astfel, ochii ecranaţi de gânduri, „încă acoperiţi de solzi” sunt ai privirii, în prea întuneric, inima e în temniţă şi sufletul „încă întunecat”, vremea omului nu e încă veacul, timpul, adică; vremea e a „existenţei simple”, vecii, desemnând categoria filosofică a timpului sunt ai „existenţei fericite”: privirea nu trece de „cerul întunecat al vieţii” şi nu răzbate dincolo de pereţii „carcerei“ sale, în vreme ce epifania – întruparea logosului în Iisus şi înfăţişarea Sfintei Treimi – e vedere: „Cele Trei ale Iubirii/ de o Fiinţă Feţe să vedem” – aceasta e ţinta poetului care îşi trece fiinţa lăuntrică din privire în vedere, din vreme în timp, din întuneric în noaptea clară, din existenţa simplă în aceea fericită: „Dorinţa desăvârşirii/ Tată, atomii primitivi ai universului,/ în liniştea luminii,/ când se bucură firea şovăitoare,/ cum atinge apa,/ ca pe o dimineaţă în care se învăluie,/ şi cum o inundă./ Având/ aproape depărtarea nopţii clare,/ uşoară, cum se-aşază,/ ca mătasea-ndepărtându-i/ strălucitor de viu, de cald de-aproape,/ trupul, cu nori şi păsări/ peste grădini/ şi cum trec, ca o mângâiere,/ ca o înviere, mai înspre desăvârşire,/ ca picătura-n apă, oglindind-o” („Respiraţie”).

Acolo, în regiunea vederilor, se află „negrăita pace“, e străvezimea pe care o pătrunde „ochiul cel tainic” (sau „ochii cei de taină”, cum îi numeşte în Rugăciune V), fiinţa interioară primind, în sfârşit, Cuvântul şi puterea „privirii cereşti”, a „privirii îngereşti”; acolo, în contemplaţie şi mai presus de fire e salvarea omului căruia îi este dat să se împartă între privire şi vedere, timp şi vreme, întuneric şi noaptea clară a epifaniei: prin vederea din glas, prin rugăciune şi primirea Cuvântului se mântuie existenţa simplă a omului: „nu-i imagine să poată grăi/ cer, a-L atinge/ e sus o iertare ce-nvinge/ deşi e tăcere ce arde/ un glas ce începe să vadă/ mai viu, mai presus de fire, mai aproape/ Soare, mai alb ca o zăpadă/ din taină, numai mireasma o gândim/ rupe-se literei catapeteasma/ acoperământul acesta/ asemenea gândurilor ce nu lasă/ ochii să vadă,/ rupe-se dar,/ să privim/ puţin, pe cât e cu putinţă,/ miezul aprins/ al Cuvântului/ ştiu/ că nu e tăcere, nu-i glas/ nu-s flăcări, uimire/ numai iubire, întreită iubire/ de-o Fiinţă/ să-i învăluie/ sau numai uimire./ iubire neînsemnată/ întreit Sfântă,/ în ea Trei strălucind,/ subţire adiere,/ Iubire, Înviere,/ pace adâncă” („Înviere”).

(Va urma)