Daniel Turcea (IV)

Calea, descoperită prin „ochiul care vede neatins”, în timpul „greu”, dincolo de „toamna de celule” a omului este a celebrării Luminii, Iubirii şi valorilor creştine; starea fiinţei, acolo, e contemplaţia, în sensul religios al termenului, modalitate de cunoaştere mistică, adică, prin concentrarea în meditaţie, în stare de extaz, cu scopul receptării directe a revelaţiei.

Prin cugetare şi lacrimă, crede Daniel Turcea, omul îşi poate domoli setea desăvârşirii, îşi poate „plini vremea lui”, (pe)trecându-L pe Dumnezeu în sine, venind, astfel, mai aproape de eternitate, dincolo de închipuirea păcatului; în fapt, în Epifania, nu e doar o contemplaţie religioasă, poetul plasându-se la joncţiunea acesteia cu contemplaţia filosofică, în focarul lor pe care Husserl îl numea contemplaţie eideică: căinţa, generozitatea, credinţa prin care se mută în mare „întunecatul munte”, noua geneză care „poate-ncepe în rănile Tale”, spovedania, cu dobândirea iertării păcatelor, îndumnezeirea prin asumarea lui Dumnezeu, cunoaşterea de sine, smerenia, înveşmântarea în har prin speranţă, mărturisire a lui Iisus şi iubire „sortită crucii”, accesul la „chipul netrupesc” şi reclădirea trupului ca „biserică însufleţită”: înainte şi după mărturisirea credinţei, iată: „cum ne-am înjugat cu moartea,/ cum ne-am dat stricăciunii,/ plânsul, lacrimile, înţelesurile cele luminate/ şi iată,/ la cei ce stăteau în întuneric/ a venit Soarele!/ În moarte, Viaţa!/ Marginile pământului s-au umplut de uimire” („Poemul înflorind lumină”). Cu o frecvenţă destul de mare, termenii din teologie – trezvie, doxologie, apostazie, teogonie, epifanie – nu abundă, totuşi, lăsând poetului liberă calea poeziei, a (în)cântării cu nostalgia Edenului, a tărâmului pierdut; Raiul, scrie Daniel Turcea în postumele tipărite în Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină e o conspiraţie a celor fericiţi, e ceea ce nu se dovedeşte „prin cercetări”, ci se descoperă „duhovniceşte”, când „haloul netrupesc” se uneşte cu trupul şi când „cerul pogoară pe pământ”, la Învierea din veac: prin contemplaţia eideică se ajunge la esenţă, la omul dinlăuntru, cel din interiorul rugăciunii: „Aproape de moarte sunt,/ rugaţi-vă, rugaţi-vă, heruvimi,/ rugaţi-vă, sfinţi!/ Acum se va vedea/ înaintea cosmosului,/ a miliardelor/ de fii ai luminii,/ atât de străină/ de dragoste,/ numai/ sete,/ doar/ năzuinţă!/ Rugaţi-vă pentru mine!/ Înaintea morţii sunt/ şi n-am haină de nuntă,/ Lumina nu arde în sufletul meu,/ dar Domnul, dacă VA VREA,/ poate să-nvie/ în inima mea!” („Rugaţi-vă pentru mine!”).

Frapant în Epifania este numărul mic al numelor invocate din Vechiul şi Noul Testament, ca şi al simbolurilor creştine; Taina, Trupul şi Sângele de la Sfânta Împărtăşanie, logosul, Cuvântul, în înţelesul dat de Evanghelia după Ioan, Treimea, Mirele şi Preacurata – acestea sunt simbolurile pe care le caută lirica lui Daniel Turcea. De obicei, poezia de acest tip mizează mult, aproape totul, adesea, pe constelaţia şi, nu o dată, pe povestea numelor; în Epifania, cele câteva nume sunt ale martirului (Sebastian, Policarp, Simeon, Anastasia) şi al duhovnicului, preotul Arsenie Papacioc. Martiriul e simbolizat, mai ales, prin figura Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, în poeme precum Policarp sau Unul; iată, pe scurt, povestea protagonistului liric: „Este găsit şi adus de călăreţii guvernatorului, după ce aceştia au fost oaspeţii Sfântului, care i-a hrănit şi s-a rugat pentru ei. Adus în faţa proconsulului, acesta a încercat să-l abată de la convingerile sale, îndemnându-l să‑L părăsească pe Hristos şi amintindu-i că are o vârstă. Replica Sf. Policarp a fost promptă: «Sunt optzeci şi şase de ani de când ÎI servesc şi nu mi-a făcut nici un rău, ci dimpotrivă, numai bine. Cum aş putea blestema pe binefăcătorul şi Mântuitorul meu?». Pedeapsa stabilită a fost arderea pe rug. Rugăciunea Sf. Policarp în clipa jertfei sale este impresionantă şi din ea se vede că tăria de care dau dovadă Sfinţii este rezultatul Harului ceresc, care îi învăluie atunci când ei se unesc cu Hristos în suprema Jertfă. Se spune că flăcările nu l-au mistuit, minune care nu i-a împiedicat pe călăi să-l împungă cu suliţele până i s-a scurs tot sângele”; iată şi poemul care transfigurează povestea: „lumina lumânării cum s-aprinde/ din valuri de-ntuneric să răsară/ în inimi şi în gânduri cunoştinţa./ Sunt drumuri lungi, se-aşteaptă în arene,/ a nu-i urî pe cei pe care moartea/ îi bucură cu cât e mai cumplită./ Şi-n vacarmul cumplitei bucurii/ să nu ştii ce-i mai dureros,/ focul, şi fiarele, şi jupuirea/ sau oamenii care privesc şi râd/ şi să-i iubeşti, să vrei, să-i faci să fie/ desăvârşiţi –/ Să treci prin flăcări/ ca unul,/ măcar unul,/ să se cutremure,/ să vrea să înţeleagă,/ să se‑nfioare dacă tigrii, blând,/ se lasă la picioarele unui sfânt” („Unul”). Astfel se însoţesc, în Epifania, lirica şi povestea, figura martirului şi simbolul din imaginarul poetic; Sebastian, martirizat de Diocleţian, e identificat cu blândeţea („ucideţi-l,/ e nevinovat/ dar/ să moară, să moară, să nu mai fie,/ cum este cu putinţă să nu urască?/ Vino, blândeţe!” – Sebastian), Simeon, Noul Teolog e, în poezie, cel care priveşte în adâncul apelor luminoase ale Treimii, Anastasia e, prin semnificaţia numelui grecesc, una din femeile care „aveau să vadă chipul Învierii”. În sfârşit, duhovnicul, preotul Arsenie Papacioc este protagonistul liric al unei serii de poeme; în„ Bătrânul, om al blândeţelor” şi, mai ales, în „Odihna”, duhovnicul e martorul şi calea mântuirii fiinţei: „Părinte, mi-s ochii-ntunecaţi/ şi nu mai văd/ lumina răsărind în mine. Mut,/ cuvintele îmi sângeră pe buze,/ aş vrea să spun/ aş vrea măcar odihna/ aceea fără nume,/ doar dorirea,/ doar setea,/ mai adâncă decât vremea/ să pot să spun/ atâta bucurie!”.

Daniel Turcea din Entropia închidea un capitol din istoria poeziei noastre de azi, acela al onirismului anilor ’70 ai secolului trecut; Daniel Turcea din Epifania fixa, în 1978, o paradigmă în care vor (re)veni, după 1990, poeţi precum Valeriu Anania, Ioan Pintea, Constantin Hrehor, Ioan Petraş, Dorin Ploscaru, Theodor Damian, Nicolae Jinga, Dumitru Ichim, Sever Negrescu, Mihalache Tudorică…