De la grajduri la cămările comorilor de artă

Quirinale este cea mai înaltă dintre colinele romane. Cândva, în vechimea vechimilor, fusese sălaş al sabinilor, iar în vremea romanilor adăpostea luxuriantele grădini ale lui Salust. În timpul lui Constantin s-a construit pe înălţimea nord-estică a capitalei imperiale un complex de terme foarte frecventat şi preţuit de locuitorii cetăţii eterne. De anii aceia de glorie aminteşte fântâna de la poale, în apele căreia se oglindesc siluetele graţios modelate ale gemenilor Castor şi Polux. În Evul de Mijloc, Quirinale a fost şi cuib monastic. Mănăstirea „Sfinţii Petru şi Dominic” s-a bucurat de notorietate în epocă. Nu numai înălţimea de la care se deschide o privelişte magnifică a Romei, ci şi aerul mai răcoros, înmiresmat şi îmbietor, au făcut din Quirinale un loc râvnit şi un dorit târâm de şedere temporară sau permanentă. Unul dintre pontifii de la Vatican, exasperat de agitaţia din timpul verii din cetatea papală şi de miasmele emanate de Tibru în anotimpul călduros s-a gândit că Quirinale ar putea fi cadrul ideal pentru o reşedinţă de vară. Grigore al XIII-lea a apelat la arhitectul Ottaviano Mascherino, căruia i-a comandat proiectul unui palat de vară. Surprinzător, acesta a imaginat nu o construcţie de vacanţă, cu terase largi şi deschideri generoase, ci una masivă, cu ziduri ca de fortăreaţă, severă la exterior, contrastând cu interiorul somptuos, bogat în spaţii ample, înnobilate de împodobiri picturale de mare preţ, de largă respiraţie, impresionând prin jubilaţia cromatică, verva şi fantezia compoziţională. Din acest florilegiu plastic se detaşează prin măreţia suflului epic şi splendoarea execuţiei artistice frescele lui Guido Reni şi mai ales capodopera „Binecuvântarea lui Hristos”, creaţie a lui Melozzo da Forte, plasată pe pereţii scărilor.

Palatul Quirinale este ca primă vedere o întruchipare arhitectonică peste măsură de sobră, chiar ternă, greoaie, senzaţie accentuată de piaţa de mari dimensiuni, lipsită de vegetaţie, în mijlocul căreia tronează imensul şi toporosul grup statuar „Îmblânzitorii de cai”, ce face o notă discordantă cu numeroasele opere sculpturale ale Romei, remarcabile prin modelajul armonic, atingând perfecţiunea. Palatul papal n-a fost isprăvit decât în parte în pontificatul lui Grigore al XIII-lea. Când acesta a murit în 1585 nu se terminase decât primul corp al clădirii. Papa Paul al V-lea este cel care a finalizat reşedinţa de vară pontificală. 30 de papi şi-au petrecut aici verile într-o ambianţă paradisiacă, una de nebănuit dacă nu ai norocul să păşeşti în grădinile cele de poveste alăturate palatului, ce te transpun într-o cu totul altă lume decât aceea care domneşte în piaţa de la intrare, unde răsună parcă neîncetat tropotul copitelor cailor neîmblânziţi din statuarul ca un catarg de corabie. Amplasarea aici a acestui ansamblu sculptural nu-i de loc întâmplătoare. S-a vroit o celebrare a calului şi o revelare a rolului jucat de acesta în viaţa omului într-un loc unde la câţiva paşi erau odinioară Grajdurile Quirinale. Cei 30 de papi şi suitele lor urcau şi coborau odinioară dealul în caleşti. Trăsurile mişunau pe străduţele întortocheate cam la fel cum fac azi maşinile ce roiesc printre clădiri şi oameni pentru a ajunge la palat. Şi feţele regale, care au luat în primire reşedinţa în 1870, când statul papal a fost desfiinţat şi Roma a devenit capitala Italiei reunite, se deplasau cu echipaje hipo. Doar preşedinţii Italiei, care s-au instalat la Quirinale, în reşedinţa Preşedinţiei Italiei, în 1946, la abolirea monarhiei şi proclamarea republicii, n-au mai folosit astfel de mijloace, ci doar pe cele auto. Scuderia (Grajdurile) Quirinale îşi pierduse datorită expansiunii maşinismului rostul şi s-a impus schimbarea destinaţiei clădirii. Va urma