De la Stockholm în Skania

În preajma lui Air Terminal, nu departe de Central Station, o grefă de arhitectură modernă, un fel de modul lunar amerizat în mijlocul Stockholmului. Toate aceste siluete din beton şi sticlă şi metal, alcătuind o structură stranie, ca de neutroni, sunt suspendate, se sprijină pe nişte catalige fragile faţă de greutatea ce o au de ţinut. Acesta este Stockholmul cel venit de undeva de aiurea. Oamenii trec aici aşa cum unii intră noaptea într-un cimitir. Mă despart de Veneţia Nordului zburând spre sud, în Skania.

*

În Skania, în sud, la Malmö. Lumină mai multă, de fagure bun de băgat în centrifugă. Culorile caselor sunt însă mai sobre decât la Stockholm. Multă cărămidă roşie, afumată şi doar câteva clădiri de Ev Mediu, catedralele, primăria cu acoperişul verde pătat şi încolo case din secolul trecut, cu faţade ca nişte scuturi cu podoabe, altele cu acoperişuri asemeni unor potcapuri monahale. În margine se înşiruie mulţime de case mici, cu grădiniţe iluzorii, încărcate de flori aşezate cu mult dichis. În centru, în vecinătatea pieţei largi din faţa primăriei, piaţa dominată de statuia regelui Gustav, străzile oraşului vechi, cu întortocheate aidoma unui sistem arterial, cândva reşedinţe de bresle, uliţe ce curg printre zidiri din cărămidă aşezate în romburi uriaşe, cu pereţi care pară-s gata să intre în dezintegrare dintr-o clipă în alta. Case-cavouri ale unor vechi îndeletniciri, ţărmuri uitate de lume. Încolo... încolo străzi largi, bronhii de fabuloşi peşti oceanici, prin care oraşul respiră. Canonadă automobilistică, oameni care nu ştiu pasul moale şi legănat, care rar opresc mai mult în faţa unor magazine. Doar tinerii, tinerii aceştia bălani, cu plete ca nişte coifuri, au încremenit pe bănci şi balustrade. Când noaptea aruncă năvoadele peste Malmö, străzile şi parcurile încep să se pustiască. Se aude ţăcănitul încuietorilor automate ale magazinelor şi se simte graba vânzătoarelor, care deschid precipitat portierele maşinilor ca şi cum ar avea de făcut un drum lung în necunoscut. Colind pustietăţi pe lângă apa canalului Sodra, neguroasă, aşa cum îmi închipuiam pe vremuri că arată iezerele cele fără fund. Se aprind în cer candelabre-meduză şi canalul începe să sclipească ca o catrinţă de Muscel. În case se sting lumini şi doar la Stats Biblioteket ferestrele au rămas aprinse. Lumina se prelinge peste iedera roşie, inflamând-o şi clădirea se face de jeratic. Totul mi se pare neverosimil. Oraşul se pregăteşte de culcare ca un sat de câmpie, dar la Biblioteca de Stat, deşi e aproape ora nouă, munca continuă. Stau şi privesc : la 9 fără două minute se face întuneric într-o încăpere, apoi în alta. Se iese în linişte. Părăsesc în linişte templul cărţii câţiva bărbaţi cu copiii lor şi câteva femei tinere. Se încalecă biciclete şi siluetele se pierd în noapte. Clădirea Bibliotecii este mată. Îmi continui drumul spre Regements gaton. Maşini puţine şi ceva mai multe biciclete. Grabă. Pe cealaltă parte a străzii încă o clădire luminată. După un timp îmi dau seama despre ce este vorba. Descopăr siluete ce umblă într-un uriaş bloc de cristal. O piscină. E aproape ora 22 şi aici e o animaţie de amiază. Fără să vreau mă trezesc în aburul lânos emanat de apa albastră a bazinului. Tribune ticsite de părinţi. Cronometre, fanioane, speaker care anunţă cu afectare ordinea culoarelor. O patimă şi o fervoare neobişnuită pentru o oră care, cel puţin pentru micii înotători, o ştiam una a somnului cel dulce. Medaliile olimpice ale lui Gunnar Larsson nu-mi mai par chiar un miracol.

Sursa foto: www.c1.staticflickr.com