Despărţirea de Belfast

Din nou pe străzile Belfastului. E amiază. Paşii trecătorilor sunt mai leneşi, au ritm de pendulă. Se citesc fără graba şi frenezia dimineţii ediţiile de amiază ale jurnalelor, se scriu scrisori şi se trage chiar un pui de somn. Deodată atmosfera străzii se schimbă. Totul devine mai agitat, mai nervos. În faţă nu se vede nimic, dar se simte încordarea aerului. Dincolo de gardul metalic, pe trotuar, soldaţii şi poliţiştii au intrat în alertă. O coloană, o pancartă şi pe ea o mână cu degetele răsfirate. Răpăială de paşi. Bărbaţi în vestoane ruginii calcă tăcuţi, într-un mers înverşunat. Întreaga stradă şi-a încetat brusc activitatea. Negustorii lasă obloanele peste ferestrele magazinelor şi ferecă uşile. Maşinile s-au oprit, oamenii au încremenit şi ei, doar copiii se ţin după trupă, aşa cum se întâmplă în toată lumea. Plutoane după plutoane, bărbaţi în toată firea, cu ciorapi pe faţă, ciorapi crestaţi în dreptul ochilor şi gurii. Din când în când un glas strigă cadenţa. Printre bărbaţi mai vârstnici şi maturi, copii cu privirile încă inocente, rătăciţi şi străini de cele din jur. Tane, colega de la B. B. C. Belfast, fata cea subţire şi roşcovană, o figurină de ceară, îşi recapătă glasul şi ne explică că sunt detaşamente ale Asociaţiei pentru apărarea Ulsterului, detaşamente de protestanţi. A fost omorât un lider al Asociaţiei. A doua zi i-am aflat numele din ziare. Tommy Herron, un bărbat cu ochelari, cu un aer de om de laborator. 20.000 membri ai asociaţiei l-au condus pe ultimul drum. În acea zi, mi-am dat seama mai bine de adâncimea prăpastiei care-i împarte pe nord-irlandezi. Am suit tot atunci, în aceeaşi zi, colina pe care se află clădirea Parlamentului. De câtva timp nimeni nu mai păşeşte în odăile acestuia. Poliţia păzeşte cu cea mai mare severitate clădirea. Perpendicular pe edificiu se trasează un nou drum. Poate un drum al înţelegerii. Profesorul romanist, englezul Paul Russel, îmi spune că, în sfârşit, catolicii au în Ulster aceleaşi drepturi civile ca şi protestanţii. Interlocutorul meu se întreba dacă nu e prea târziu.

***

În Tridentul care ne duce spre Londra se citesc pe nerăsuflate ziarele. De la ultima pagină spre prima, de la mijloc spre început şi sfârşit. Fiecare cu ziarul lui, cu rubrica lui. După ce isprăvesc cu ceremonia asta, cei mai mulţi îşi caută un loc cât mai potrivit pentru a-şi rezema capul pe speteaza capitonată a scaunului. Se dormitează în voia cea bună. Alţii privesc în gol, undeva departe, sau se uită pe hublou în jos, în apa mării din care se ridică, ca nişte morse, stânci cu velniţe verzi pe ele. Vecinul meu, un bărbat tânăr cu obrazul catifelat, pe nume Beck, după cum avea să-mi spună mai târziu, se frământă asemeni unui elev care nu şi-a scris temele. Intru în vorbă. Franceza lui e la fel de stâlcită ca şi engleza mea. Ne înţelegem totuşi. E secretarul unei şcoli dintr-o mică localitate. Merge la Londra pentru material didactic. Pălăvrăgim despre una, despre alta, dar pe fiecare gândul îl duce spre ce se întâmplă în Irlanda de Nord. Îmi spune că la el acasă au fost omorâţi şase oameni nevinovaţi. Îl întreb de ce toate acestea. Strânge neştiutor din umeri. Vreau să aflu dacă este pentru menţinerea legăturilor cu Anglia. Îmi răspunde afirmativ. Bănuiesc că e protestant, dar nu îndrăznesc să-i mai pun şi această întrebare.

- Sunt pentru linişte, pentru liniştea noastră şi a copiilor noştri.

Beck pare el însuşi un copil. Comit o ultimă indiscreţie. îmi răspunde sec.

- Abia am plecat şi tot mă gândesc la ai mei. Asasinarea lui Tommy Herron s-ar putea să stârnească iar răul şi pe la noi.

Mai departe nu mai găsim cuvintele. Ne facem reproşuri pentru ceasurile pe care le-am prăpădit în şcoală la lecţiile de limbi străine. Mister Beck e tot mai neliniştit şi nu mai cutez să mai zic ceva.