Dialoguri neperipatetice la Belfast în vremea războiului civil

Căpitanul J. Sowler Baller mai are câteva ceasuri de rond. Iese mereu din ghereta ca un ştiubei, ghereta vopsită în alb asemeni baricadelor şi reţelelor de sârmă ghimpată de la intrarea şi din faţa hotelului Dunadry. E un bărbat uscăţiv, cu privirea aspră, aproape tăioasă, cu dinţii ascuţiţi, precum un diamant de tăiat sticla. Maşini vin necontenit, opresc în faţa barierei. Baller îşi cântăreşte din priviri musafirii şi apoi, în funcţie de asta, scotoceşte mai mult sau mai puţin în portbagaj şi în alte unghere ale automobilului. Nu găseşte nimic suspect de când îl urmăresc, făcându-mă că mă îndeletnicesc cu totul şi cu totul cu altceva. Munca omului mi se pare fără rost ca şi baricadele şi reţelele de sârmă ghimpată, care alcătuiesc un ţarc în faţa hotelului amenajat în fosta manufactură de postavuri. În jur e o linişte care se face şi mai adâncă odată cu înserarea. Apa canalului, care trecea cândva prin boiangerie, curge fără să se audă. În salonul cu mobilă din toate timpurile, ca şi în restaurant, irlandezi, unii bondoci şi roşcovani, alţii blonzi şi ciolănoşi şi femeile lor, puţin teatrale, pălăvrăgesc cu patimă în faţa unor pahare cu lichidul acela galben, cu iz de şobolani, care este whisky-ul. Un pian zdrăngăne de undeva, dintr-o odaie, dar nimeni nu se clinteşte, nimănui nu-i arde de polcă. Bărbaţii şi femeile, unii în faţa altora, stau pe jilţuri ca la o întâlnire de afaceri.

Căpitanul îşi freacă mâinile cu nerăbdare. Maşinile nu prea mai trag la Dunadry Inn. Mă apropii fără a avea de gând să intru în vorbă. Mă cheamă iarba de pe pajiştea de alături, iarba lungă şi mătăsoasă, păr de fecioară.

- Comment ça va ?

Franceza sună straniu în graiul Irlandei, în graiul acesta în care vorbele se duc ca schijele. Omul s-a luminat la chip de parcă s-ar fi aprins un lămpaş de carbid pe dinăuntrul lui. Mă dau mai aproape şi descopăr în stânga, pe tunică, însemnele colorate ale unor decoraţii.

- În ultimul război ? întreb fără altă introducere.

Omul e şi guraliv, dar îi şi place, probabil, să povestească despre isprăvile lui din Normandia, din Palestina, Italia, Nordul Africii, Germania. A fost pretutindeni unde a fost şi războiul. A lăsat şi i-au rămas de peste tot urme.

- Un fleac pe lângă ce avem de tras acum. A început cu cinci ani în urmă. Sau mai bine zis totul s-a pornit cu cinci ani în urmă. Parcă s-a mai liniştit puţin, dar izbucneşte când nici nu te aştepţi.

- E chiar absolută nevoie de toate butoaiele şi baricadele astea ? La o adică nici n-ar însemna mare lucru, îngăim eu.

Evită să răspundă şi nu-1 mai sâcâi.

- Aici e linişte, îmi spune într-un târziu, aproape la fel de linişte ca şi la mine acasă, la Ballymena, la câteva mile de aici. La Lonndondery e un coşmar.

O maşină virează din autostradă. Lumina farurilor plonjează spre noi. Chipul căpitanului nu mai arde, are o uscăciune de bot de ştiucă. Peste o oră, când ies din nou afară, la gheretă e altcineva, un bărbat mătăhălos, cu pistolul atârnând la oblânc. Îi e cam lehamite să tot cotrobăiască prin portbagajele automobilelor. Jur împrejur linişte încât se aude cum se desprinde câte o aşchie aprinsă din aştrii care au năpădit cerul. Din când în când cade o stea şi se stinge în apa întunericului. Eu mă gândesc că la Belfast a mai murit un om. Aştept să aud din clipă în clipă împuşcături. Nimic. Dimineaţă, pajiştile lucesc ca spinările de armăsari abia ţesălaţi şi e linişte ca şi cum am fi sub un baldachin.