Domnu' Trandafir din satul de la poalele Mioriţei

O Cronică a târgului de provincie, dar nu a sadovenianului loc unde nu se întâmplă nimic scrie profesorul Constantin Pîrîială Doroş în „Cuib de litere” (Editura Junimea 2015), carte compozită, cuprinzând, cum precizează autorul însuşi, „note, observaţii, aprecieri, reportaje, schiţe, cronici, portrete”: toate acestea din şi despre Răducăneni (Roşu, Bazga, Bohotin), târgul unui drum în culori, cum se intitulează prima secvenţă a volumului care se deschide în notaţiile atmosferei luminoase a Sărbătorilor de iarnă, un reper temporal şi de suflet al prozatorului-poet: „Mă strecor în CRONICA TÎRGULUI ca un semn al trecerii timpului printre sfinţi şi tradiţii, cu jucării şi dulciuri puse în ghetuţe sau atârnând sclipind jucăuş, cu arome de porc sughiţând Ignatul, cu cârnaţi înşiraţi pe culmea nemuririi noastre, cu ţuică şi vinuri nobile încununate cu Busuioacă de Bohotin, cu bucuria colindelor tremurate la geamuri, cu pruncul la sîn vestit de magii din copiii noştri «Steaua sus răsare/ ca o taină mare», înălţând bucuria (...) Aud zurgălăi. Viaţa se îmbracă în alb. Copiii au început să privească pe furiş ferestrele. Porcul se scutură aşezând mărgelele printre dinţii scrâşnind. Satul se înroşeşte uşor şi miroase a fum. Scriu şi încerc să cobor fulgii sub picioarele mici, sub colindele ridicate pînă la cer «Domn, domn să-nălţăm/ domn, domn să-nălţăm!» ( ...) Veniţi copii să încălţaţi pragul, să culegeţi merele şi nucile, împletitul colacilor şi număratul banilor! Căutaţi liniştea în candela de sub icoană! «Deschide uşa creştine» să pătrundă lumina pe aripile îngerilor! Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, doar ziua este mai scurtă, mai neliniştită”: în aceste Urări de sărbători şi în colindele lor creşte şi se caută pe sine Constantin Pîrîială Doroş, după spusa Evangheliei: „Mort am fost şi am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat”.

Constantin Pîrîială Doroş scrie în „Cuib de litere” o proză de notaţie care adună „gânduri răzleţe”, poeme în proză, dezvăluind o sensibilitate specială, distilând esenţe lirice mai mult decît aspre încorsetări în arhitectura, uneori severă, a discursului narativ: autorul nu povesteşte, ci comunică stări, sentimente, vise luminoase, născute din comuniunea fiinţei cu preajma întotdeauna (aproape) mirifică: „Ruginit se clatină timpul toamna aruncând frunze peste pământul blond şi durerea îşi plimbă paşii din nou roşu. Martori au fost strugurii, Plânsul lor înăuntru se scurgea când acru, când dulce, neştiind dacă-i toamnă sau iarnă sau lup când lupii nu şi-au mai măsurat vocea de când eram copil, spânzuratul în corn pe cărarea neprihănită a umbrei (...) Va veni primăvara, voi trage frunzele de urechi să le leg de raze, să le strâng într-un nod de fericire, verde, de mult mustit cernut prin lumină (...) Am văzut o urmă pe zăpadă. Se mişca. Avea viaţă, picioare, mâini, ochi, gură. Se vedea şi aerul mişcându-se cald. S-a ridicat şiroind, scuturând cu nasul fularul fiert de dorinţi. Era un om de zăpadă care visa”. În fond, Constantin Pîrîială Doroş „povesteşte” lumea sa interioară, cu „personaje” asemeni femeii „înşelate de vise” şi omului de zăpadă care visează, şi el; schiţele şi poemele în proză din „Drum în culori”, cea mai amplă secţiune a cărţii, trasează firul unei autobiografii reconstituite în instanţa memoriei în metaforă şi lirism, începând cu evocarea vârstei de aur din Doroşcani, satul „cu oameni buni”; întâmplările de atunci sunt proiecţia unui film în sat, pe care l-a văzut prin geam întrucât n-a avut bani pentru biletul de intrare şi ratarea plecării într-o tabără din lipsa încălţărilor: tonul relatării nu lasă loc resentimentelor sau frustrărilor, personajul-narator (re)văzându-le cu un ochi amuzat-duios. (Va urma)