Durerosul, dar necesarul remember (II)

Drumul spre Oswiecim nu prevesteşte prin nimic că la capătul lui vom păşi în infern. La fel se întâmpla, probabil, şi în 14 iunie 1940, când primul convoi de prizonieri se îndrepta spre noul lagăr de concentrare. Numai că din vagoanele pentru transportat vite era aproape imposibil să priveşti şi să te bucuri de priveliştile odihnitoare ale abia îngânatelor dealuri şi văi în acel început de vară. Ierburile, grânele, porumbiştile, toate câmpurile erau verzi, verde crud, dătător de speranţă. Clorofila palpita ca o inimă tânără şi turna viaţă în carnea arborilor, a plantelor. Natura triumfa, sfidând spectrul distrugerii, neantului, ce se aşternuse peste lume. Vitele păşteau placide iarba grasă ce le ajungea până la genunchi, caii nechezau parcă speriaţi din când în când, adulmecând în nările mereu fremătătoare primejdia, teama lămurită, sau nelămurit, din sufletele stăpânilor lor, cei care nu se mai mişcau cu siguranţa obişnuită. Pârjolul trecuse, primăvara şi vara şterseseră urmele arsurilor din toamna trecută, toamna cumplitului război, doar scheletele unor copaci sfârtecaţi de bombe, carbonizaţi de-a dreptul şi ruinele caselor aminteau de îngrozitorul, apocalipticul măcel. Focul nu mai ardea pe aceste pământuri cu flăcări până la cer, dar pojarul nu se stinsese, mocnea, gata, gata, să izbucnească în orice clipă. Chiar dacă obuzele explodau la mare distanţă şi linia frontului fusese împinsă mult spre răsărit, oamenii ştiau prea bine că pericolul nu trecuse şi era mai mare ca oricând. Duşmanii se răfuiau cu ei, locuitori paşnici ai unei ţări ce trebuia să dispară de pe faţa pământului. Minunăţia acelor zile de vară le alina măcar pentru o clipă durerile şi le dădea puterea să înfrunte grozăviile la care se aşteptau, dar pe care nu le bănuiau atât de atroce, cum aveau să fie.

A trebuit să treacă timp îndelungat până să se audă, să se ştie ce se petrecea la Oswiecim. Acolo, într-o pădure, erau omorâţi pe capete oameni nevinovaţi. Drumul spre moarte nu era cel ştiut dintotdeauna. Aici, în cea mai deplină taină, naziştii construiseră o uzină a morţii. Erau teribil de mândri şi încântaţi de opera lor. Omenirea făcuse atâtea descoperiri epocale, dar de ucis oamenii îi ucidea după tehnici vechi de când lumea şi pământul. Iată, se împăunau, ei fuseseră chemaţi a fi creatorii unei noi ordini şi în acest domeniu. Poate nu-şi propuseseră să inoveze într-o astfel de materie, dar realitatea le-o impusese. Aveau de omorât prea multă omenire ca să mai poată proceda ca iacobinii în urmă cu aproape două sute de ani. Ei nu se încurcau cu sutele, miile, sau chiar zecile şi sutele de mii, ci lucrau cu cifre de ordinul milioanelor. Cum să te descurci cu uneltele clasice? Unde, apoi, să îngropi atâta amar de cadavre? Nu era simplu nici de şters urmele, de spălat mâinile încleiate cu sângele atâtor inocenţi.
Se cerea, aşadar, inventat ceva spre a optimiza uciderea. Şi ucenicii răului au fost puşi la lucru. Cercetările începute în Germania au continuat în teritoriile ocupate, unde se puteau desfăşura, aşa credeau diriguitorii nazişti, cu mai multă discreţie şi având la dispoziţie materie primă din belşug. Polonia s-a considerat a fi poligonul ideal de încercare. Într-un un an şi mai bine s-a găsit soluţia salvatoare, necruţătorul gaz Cyclon B. Cu acesta au fost fulgerător ucişi milioane de oameni. Dar şi înainte de punerea în operă a infernalei invenţii comandantul Rudolf Höss şi asasinii lui din subordine n-au stat degeaba. Până când crematoriile au fost puse la punct şi Cyclon B a ajuns la Auschwitz, sute de mii de deţinuţi, de toate naţionalităţile, dar în primul rând evrei, au fost suprimaţi cu mijloace clasice. Lagărul model era însă pe cale de a se pune pe roate. Naziştii, conduşi de aprigul şi crudul Höss, munceau cu o îndârjire şi o încăpăţânare de fiare însetate de sânge. Totul în taina tainelor. Exact ca într-un laborator straşnic păzit, unde se pregăteşte o armă secretă. Locul fusese ales cu grijă. Un peisaj tihnit, ce nu putea duce gândul la ceva rău. Este impresia puternică care ne stăpâneşte alergând cu maşina albă, Polonez 125, spre Oswiecim, în iunie 1988. O clipă nu avem cum ne imagina că în curând vom intra în tenebrele infernului.

Lumina e moale, de ceară de albine, câmpurile verzi îţi dau încredere şi poftă de viaţă. Pesemne, nici deţinuţii scoşi din vagoanele de vite nu se gândeau atunci, în 14 iunie 1940, la calvarul ce li se pregătise. Ştiau că nu-i va aştepta o viaţă uşoară. Se pregătiseră sufleteşte pentru suferinţă. Vor munci din greu, dar o vor trudi în mijlocul acestei naturi generoase, tămăduitoare. „Munca te face liber”, scria cu litere mari, negre, deasupra porţii de intrare în lagăr. La urma urmei, munca oricât de grea o fi nu-l striveşte pe om, ci îi dă forţa interioară de a învinge. De unde să ştie nevinovaţii că asta nu era decât una din minciunile acestor ticăloşi. Dar cum să te gândeşti la moarte când în jurul tău natura palpită de viaţă şi eşti îmbiat să trăieşti, să te bucuri de frumuseţea ei neîntinată? Chiar şi celor puţin temători de moarte le pare rău să moară şi se roagă în sinea lor ca moartea să le mai îngăduie un răgaz, să mai trăiască puţin şi să se împărtăşească de cele ce-i înconjoară. Toate erau rânduite ca să-ţi pară rău să pleci, să ţi se înlăcrimeze ochii. Pentru călăii Auschwitzului acestea n-aveau nici o valoare. Zeul la care se închinau era zeul morţii. Ţineau la viaţa lor şi ca să trăiască ei, câţiva, trebuia să moară alţii, mulţi. (Va urma)

Foto: Tudor Ghioc