Eminescu şi Mite Kremnitz

Horst Fassel, reputat germanist, dar şi un competent românist, fost profesor la Universitatea „AL. I . Cuza”, ne-a oferit o admirabilă ediţie critică a „Amintirilor fugare despre Eminescu” ale Mitei Kremnitz, apărută la Editura Muzeelor Literare din Iaşi.

Fiică a unui celebru chirurg german, născută la 4 ianuarie 1852, Marie Charlotte von Bardeleben îşi face studiile la Berlin, unde urmează cursuri de canto, pictură, literatură şi filosofie. În 1879 se mărită cu medicul Georg Kremnitz, fratele soţiei lui Titu Maiorescu, Clara Kremnitz. La invitaţia cumnatului său, tinerii căsătoriţi vizitează Iaşul. Doi ani mai târziu, se stabilesc la Bucureşti, aici locuind o vreme în casa Maiorescilor. Georg Kremnitz a funcţionat la Spitalul Brâncovenesc, iar apoi, distingându-se în Războiul pentru Independenţă, devine medicul familiei regale. Mite este doamnă de onoare a prinţesei de Weid, sosită în România în 1969, prin căsătoria cu Carol I, ea devenind prima regină a României, începând din 1881. În acelaşin an Mite Kremnitz împreună cu regina Elisabeta (Carmen Sylva) publică, în limba germană, în tălmăcirea lor, un volum de Poezii româneşti, care cuprindea şi o selecţie din lirica eminesciană. Prodigioasă autoare de romane şi nuvele mondene, Mite este şi o bună traducătoare, ambiţionând să promoveze literatura şi cultura română în spaţiul german. Traduce, între altele, o antologie de proză (Vlahuţă, Slavici, Negruzzi, Odobescu, Caragiale, Nicu Gane) şi piesa „O scrisoare pierdută”, apărută la Berlin în 1917, cu un an înainte de moartea sa. În 1910, publică eseul „Un Lenau român” care avea să devină un supărător clişeu. După ce poetul se mută de la „Curierul de Iaşi” la „Timpul”, în Bucureşti, Mite stabileşte cu Titu Maiorescu să ia lecţii de română cu Eminescu: „Orele puteau să fie astfel fixate în preajma cinei, pentru ca el să poată lua masa cu noi”. Pentru asta, profesorul ad-hoc era plătit cu 100 de franci pe lună. De la un punct încolo, Maiorescu nu vede cu ochi buni faptul că Eminescu îşi petrecea mult timp în familia Kremnitz şi se simţea aici ca acasă. Să fie oare vorba de un fel de gelozie?! Pe cine?! Cunoştinţa cu poetul a fost pentru Mite mai întâi mijlocită: „Am auzit rostindu-se numele lui Eminescu de îndată ce am aflat ceva despre România. Cumnatul meu povestea ceva despre acest om original şi talentat, care uita mâncarea şi băutura de dragul cărţilor şi îşi vindea pardesiul în plină iarnă ca să-şi poată cumpăra un manuscris vechi”. Nu puţine observaţii trădează o psihologie tipic feminină: „Când am citit la începutul studiilor mele româneşti, Mortua est, am fost încredinţată că aceste rânduri ar divulga nenorocirea vieţii sale: el ar fi iubit cu patimă o femeie, iar moartea i-ar fi smuls-o”. Ia apoi cunoştinţă de poezia „Melancolie”, al cărei manuscris este adus de la Iaşi de Maiorescu.

Criticul o citeşte entuziasmat, traducând pe loc, vers cu vers, în germană pentru a fi înţeleasă de ascultători: „Pe urmă ne-a povestit ce discuţii s-au iscat la Junimea după citirea acestei poezii”. În fine, are loc şi contactul direct cu autorul poeziilor la venirea lui Eminescu în Bucureşti. Tânărul „care aparţinea unei clase sociale neinteresante” un-i face o impresie prea bună.
„Amintirile…” atestă că între Mite şi Eminescu a existat, fără îndoială, o idilă sau, cu cuvintele lui Horst Fassel, o afecţiune reciprocă. O idilă ce s-a situat practic la nivelul destul de apreciabil al unei prietenii, dar în unele momente pare să-l fi depăşit. Horst Fassel apreciază că Mite nu l-a înţeles cu adevărat pe Eminescu din cauza diferenţei de rang social. Totuşi, persoana „omului cel mai inocent pe care ţi l-ai fi imaginat vreodată”, cu „lecturi extraordinare”, cu „o memorie colosală”, ca să nu mai vorbim de talent, acest „român pătimaş” care nu dădea doi bani pe clasele sus-puse, cum îl caracterizează Mite pe Eminescu, a preocupat-o intens până la limita obsesiei. Văzând-o întâia oară într-o toaletă elegantă, când soţii Kremnitz erau pe picior de plecare la un dineu, poetul, o priveşte „cu ochi aprinşi”, şi rosteşte încet „Cât de minunat de frumoasă sunteţi!”. Miti este profund tulburată: „Am receptat privirea lui cu o durere cumplită. Ceea ce dorisem se împlinise: fericirea sa depindea de mine. Dar acum începeam să mă tem. N-a fost aceasta nefericire pentru el? M-am întors şi am coborât treptele, plecând cu inima grea la dineu. Nimic nu-mi mai făcea plăcere dacă el nu era de faţă, nu participa. Asta am simţit-o pentru prima dată! Când am fost din nou acasă în camera mea modestă, pe care o împărţeam cu copilul meu, m-a apucat o spaimă puternică. Oare nu eram pe punctul să mă îndrăgostesc de omul pentru care am simţit până acum doar milă?”.

A doua zi, Eminescu vine şi îi dăruieşte poezia „Atât de fragedă”, fără să mai rămână nici la lecţie, nici la masă: „Tot aţi vrut o poezie de la mine. Iat-o, dar n-are nici valoare!”. Citind-o, Mite a plâns şi s-a simţit „mândră şi fericită”. De ziua ei aniversară, îi dăruieşte o altă poezie: „Cu mâne zilele-ţi adaogi”. Altădată o îmbrăţişează sau îi sărută braţul gol în prezenţa soţului. Frapează în memoriile acestei „femei mondene”, cum o considera poetul, accentul pus pe atitudinea ei de protectoare a lui Eminescu şi, mai mult, de milă pentru el. Frapează apoi afirmaţii de genul: „Eu am fost în stare să însemn ceva pentru el, el pentru mine nu!”. Să fie aici un reproş sau o simplă constatare?! Înclin să cred că mai degrabă Eminescu a însemnat ceva pentru ea. Oricum, i-a rămas numele legat de cel al genialului poet român.