Fata albă din şoaptele druizilor (II)

Căutarea fără istov - iar Lessing spunea că „între căutarea unui lucru şi aflarea lui, aleg căutarea” - îl conduce pe iniţiat într-o lume de dinainte de lume, ipostaziată liric în structurile imaginarului, în ţara de sub munte, a incantaţiilor druide, a celor Veşnici şi Înalţi, a fiilor luminii, „ţesuţi” în aburul Kogaionului: „Ai fost vreodată în Ţara De Sub Munte?/ Acolo ne-am născut în val de piatră,/ Cu mii de ani înainte de a uita ce n-am ştiut./ Singurul loc unde am fost frumoşi, imaculaţi,/ Unde-am iubit şi-am fost înalţi,/ Cu bărbi până la brâu, cu nea pe umeri/ Cu plete înfipte-adânc în miez de stâncă./ Acolo-i Lumina din Soare şi Cerul şi Marea,/ Acolo femeile au buze - mărgean şi ochii-cascadă,/ Iar lupii urlă deasupra şi negru-i deasupra/ Copacii-s mai falnici în rădăcină.../ Mirosul de brad urlă-n văile-acelea/ De mii de ani nimic nu-i schimbat/ Focurile ard în jos, atât de adânc în aer,/ Atât de adânc spre cerul din vale încât/ Energia e râu de Lumină ce şerpuie-n oameni./ Doar noi, cei de-aici nu i-am aflat cursul,/ N-am mai auzit în noapte RITMUL,/ şi chiar de nu ştim, pe Ei îi purtăm pe umeri/ Ca Îngeri.../ Acum, în marea nopţii noastre, o rugă în piatră se-nalţă,/ o rugă ce zguduie Firea - Incantaţii Druide/ Uitate în susurul Muntelui Dac:/ Doamne, să nu...!” („Ţara de sub Munte”). Lumea aceea nu este Edenul din care va fi fost alungat Cain în pustie, povestea ei începe la sfârşitul altor poveşti, cum scrie Alexandru Burlui în „Fărâma de gând”, e lumea cifrei magice şapte, cu oraşele, icoanele, şoaptele ferecate, o lume care ia fiinţă nu din fiinţa poetului-alchimist, ci din spiritul său, din mintea şi surparea în focul athanor-ului unde va să se decanteze aurul alchimic: „Când pleoapele freamătă-n sine/ Şi noaptea-ţi stă la căpătâi,/ De dormi şi Ochi-Triunghiuri/ Din bezna înapoi deschid cărări,/ Tu ştii că-i altă lume/ Ce-n minte-acum îşi face loc:/ O lume preacurată-n care/ Ceea ce ştii renaşte-apoi în viaţa ta:/ E-un zbor în Sus, în Jos şi în Adânc,/ Un Ochi mereu deschis ce te aşteaptă./ La capătul de drum e Cheia/ A tot ce-a fost şi va să fie iară./ Aşa te-nalţi mereu din tine:/ Plutire-n linii suprapuse de-Orizont,/ Sfinx, Piramide, Temple, Druizi şi Faraoni -/ Nu-s decât semne a ceea ce va să fie/ E-un Plan Divin ce-ţi este dat/ Din care jumătate se-mplineşte/ Când pleoapele freamătă-n sine/ şi noaptea-ţi stă la căpătâi...” („Alt vis”). În sfârşit, dacă alchimistul arde mercurul pentru a găsi aurul, poetul arde poemul pentru a ajunge la fantasma fiinţei sale interioare; căutarea nu e, iată, a nimicului din nimic pentru că, la capătul improbabil, al irealităţilor reale, se află fata albă şi „Pastorul alb”; erosul („Nu-i Morgana/ Nici reală!/ E-atât de moartă/ încât trăieşte.../ şi-o detest, doar e-a mea/ Fata albă dusă/ şi neplecată niciunde,/ Statornică timpului meu.../ Fata albă ucide prezentul” - „Fata albă”) şi spiritul maestrului care iniţiază neofiţii („S-a închis Soarele în Noapte/ şi-a plecat Luna la plimbare/ Să-ţi deschidă drum prin cuante/ Albule, Pastorule.../ Abrupt, neînţeles şi etern zbor/ Nevăzut în aripi de fluturi,/ Jertfit pe fulgerări şi pe gânduri/ Albule, Pastorule.../ N-a mai fost zi şi nici noapte,/ Tunel de beznă în capăt de foc/ Ţi-a fost strigătul plânset şi râset/ Albule, Pastorule.../ Aşa te-ai dus, măreţ şi calm/ S-aduni argintat începuturi/ Din întâmplate legende şi povestiri neapuse/ Albule, Pastorule Alb...” - „Pastorul de lumi”): căutarea din „Poemele anilor ce-au ars” sfârşesc în alb, dar nu al purităţii, virginităţii, imaculării, luminii, ci în acela orbitor al fantasmelor fiinţei interioare.

Proiecţia în această constelaţie simbolică trimite lirica lui Alexandru Burlui într-o altă paradigmă poetică, aceea a exprimării inexprimabilului; el scrie, de pildă, pastel, dar cît de departe e acest Decembrie de acelea, celebre, ale lui Macedonski şi Bacovia: „Veşted iarna-mi vine/ Sloiuri ard în suflet/ Nimeni nu mai curge/ Printr-un ceas sau două.../ Ard Crăciuni în suflet,/ Timpul rău mă scurmă/ Rupt în tulburi ape/ Rostul mi se curmă.../ Dusă-n val speranţa/ Ochii plânşi - zăpadă/ Nevăzută-n spirit/ Cu parfum de zadă...” Jocul cu viaţa/ moartea e un joc al cunoaşterii lumii şi fiinţei încă nenăscute, ca în poemul „Cum a supravieţuit un vânător de raţe”; în sfârşit, Alexandru Burlui recuperează baladescul, altfel, însă, decât îl vor fi fixat, în poezia noastră de azi, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Ursachi sau Horia Bădescu: „Acvila tăcută/ Prinsă-n val de Soare/ Ruptă, arsă, mută,/ Fără de culoare/ Acvila de suflet/ Fără de mânie/ Aur smuls din sipet/ Pe cer la chindie/ Acvila - neviaţă/ Ce-i pătrunsă alb/ Cu opt ochi de gheaţă/ Pe un Rai codalb/ Acvila - iubire/ Tot ce-a fost odată/ Ucisă din fire/ Într-o zare plată/ Stinsă-n veci lumina/ Şi apusă-n Marte/ Zorile şi vina/ S-am de ele parte...” („Acvila”); mai mult încă, Alexandru Burlui transferă baladescul şi „figurile” acestuia din eposul popular (hora, frunza, opinca) în blues: „În hora nebună/ Călare pe bulgări/ Stau şase subţiri/ De-un lemn rezemaţi./ Când şuieră vânt şi susură apa/ Ei ţipă tăcerea şi urlă durerea.../ O pentatonie ce sare din norme,/ Ce sparge tipare şi rupe timpane/ Din nou coboară adânc,/ Atât de adânc încât urcă.../ Dincolo de sublim, de tradiţie,/ Chitară e frunza şi cizmă - opinca/ Dincolo de lacrimă surâsul acelaşi” („Blues”).

Cu Alexandru Burlui s-a născut un nou poet adevărat, interesant, profund, substanţial, stăpân pe mijloacele sale. Bun venit în lumea de dincolo de lume a literaturii!