Fiinţa care se coase din singurătate

 Traiectul literar al Danielei Voiculescu adună treisprezece cărţi cu titluri în aparenţă bizare - „Anahata” (2004), „Nsoromma” (2007), „Mercurul filosofal” (2007), „Doimea materiei” (2007), „Zeiţa de turcoaz” (2008), „Indigo şi portocaliu” (2009), „Orphika” (2009), „Umbra ploii devine Fortuna” (2011), „Dora” (2012), „La malul Mării Imbrium” (2012), „101 poeme” (2012), la care se adaugă, acum în urmă, Latona 1969 (Editura TipoMoldova, 2013) -, într-un cifru greu de dezlegat pentru că versurile şi poemele în proză se întorc mereu în ele însele, păstrând prea puţine şi firave legături cu referenţii exteriori. Daniela Voiculescu e printre puţinii poeţi care îşi declară în chip explicit filiaţia; Nichita Stănescu, în cazul acesta: „şi aşa... Nichita Stănescu mi-a înfipt poezia în inimă”, mărturiseşte Daniela Voiculescu în deschiderea ultimului volum.

La umbra stejarilor şi nucilor rămuroşi, se ştie, nu creşte nici iarba: un caz de epigonism, aşadar? În poezia noastră, epigonii (prima generaţie de după Eminescu, aceea a lui Vlahuţă, Petică şi ceilalţi) au trecut în uitare. Pentru Daniela Voiculescu, poetul Necuvintelor este, mai degrabă, un model productiv: ea nu face parte dintre epigonii-imitatori ai unei paradigme care, de altfel, nici nu poate fi imitată decât la modul naiv al sonorităţilor şi metaforei, adesea neînţelese de epigonii care îşi revendică sau nu „modelul”. Lirica lui Nichita Stănescu este un declanşator, iar lectura, în această perspectivă, trebuie să desluşească în ce măsură poezia Danielei Voiculescu rămâne captivă acolo sau se repliază spre teritorii proprii.

Versurile şi poemele în proză ale Danielei Voiculescu din „Latona 1969” sunt ale unei feminităţi în stare de alertă, foarte sensibilă la stimulii care vin din lumea bărbatului: „nu am să privesc pe deasupra gardului... tu l-ai construit din stâlpii cunoaşterii spirale de nuferi albaştri! nu pot să dansez cu iluzia de a descoperi lumea bărbatului! şi fac un popas, mă reazem de versul care nu-mi va deschide anotimpul iubirii... şi ascult greierii, simplul, mi-i picur în suflet, ca să pot trece toamna spre iarnă, drumul meu va mirosi a felii de dovleac, stafide şi gânduri de alune - mă voi ascunde în labirintul cu inimi pierdute şi viscolul mă va îmbrăţişa cu urletul lupilor... loviţi de dureri neînţelese!” („Tipping point”).

Deşi par a rămâne într-un fluid romantic/ romanţios, iar precizările privind data şi ora scrierii fac parte din acest scenariu, textele Danielei Voiculescu cresc dintr-un prim raport tensional al acestei sensibilităţi cu forma în care se închipuie: cum să aşezi fumul unor sentimente, senzaţii, stări, gânduri răzleţe într-o geometrie care se caută în pătratul magic al „înserării”, în „perfecţiunea cifrei opt”, în chenarul „vieţii” ori în triunghiuri „aurii” şi într-un cerc „invizibil”? Captivă în jocul lacrimilor, cum spune în „Marrakesh Express”, în poezia şi proza din „Latona 1969”, clocoteşte feminitatea în tot ce are ea pasional, acaparator - o ardere până la delir: „de ce-ai pus, Doamne, atâta suflet de femeie în mine, atâta dorinţă, atâta simfonie? darurile mele sunt ca fulgii de zăpadă, nu ţin decât o secundă în palma bărbatului, sunt deja uitare, deja mirare de amintire! m-ai făcut miracol, floare albă de dor... şi fiecare ecou de fior mă duce... în zăpezi de fractali, tinere, dănţuind! m-ai făcut mireasa timpului, alergând mereu! căutând mereu! spirala din trup de femeie, dorinţa iubirii pe cerul aşteptării... picături de sânge ticăind. şi timpul mă priveşte, mă iubeşte, suntem sorbiţi de delir!” („Sânge alb”).

Poemul în proză pare să convină acestei paradigme de sensibilitate; nu trebuie să se oprească la dimensiunea versului, nu acceptă patul procustian al cutărei forme lirice, dar nici arhitectura, uneori severă, a construcţiei narative. (Va urma)