File dintr-un jurnal antinostalgic

Cu aproape trei decenii în urmă, călătorind în Polonia, într-o misiune culturală, împreună cu marele actor al Naţionalului ieşean Teofil Vâlcu, am văzut pe scena Teatrului „Juliusz Osterwa” din Lublin un excelent spectacol cu piesa „Garderobierul” de Ronald Harwod, un autor despre care la acea dată nu ştiam aproape nimic.

Piesa îl transportă pe spectator în Anglia anului 1942. Urlete sinistre de sirenă, bombardamentele Luftwafei, întreaga mizerie alienantă a războiului care violează umanitatea. Într-o mică localitate de provincie poposeşte o trupă de teatru ambulantă cu o reprezentaţie a piesei lui Shakespeare „Regele Lear”, rolul titular fiind interpretat de însuşi antreprenorul trupei, supranumit de toţi membrii acesteia Sir. Toată povestea scrisă cu un remarcabil simţ dramatic se derulează în cabină, în „regatul” garderobierului Norman, servitorul credincios, protectorul şi sfătuitorul lui Sir. Între acesta, individ despotic, cabotin, paranoic, şi Norman, s-au instaurat de-a lungul timpului relaţii de puternică dependenţă reciprocă. Interesant este că fiecare îl consideră pe celălalt opera sa, ba chiar proprietatea sa. Norman trăieşte, de ani şi ani de zile, în umbra actorului, în culisele teatrului şi ale lumii, dând dovadă de o devoţiune fără margini în a-şi pregăti stăpânul pentru cucerirea publicului (şi întreţinerea mitului). Mai mult, el se consideră a fi creatorul celui care întrupează pe scenă personajul shakespearian, altfel spus – creatorul unui erou prin transfer. Garderobierul îşi tonifiază permanent stăpânul, elogiindu-i „geniul”, repetând rolul împreună cu el, cu aerul unui regizor infailibil. La rândul său, actorul oferă în schimbul sacrificiului anonim al lui Norman propria-i glorie. Dar... lovitură de teatru, Sir moare subit. În realitate, nu pe scenă. Raţiunea vieţii gaderobierului dispare brusc. Drama se accentuează şi mai mult însă când, în urma descoperirii unui jurnal ţinut în secret de actorul cabotin, se produce mărturia clară a nerecunoştinţei şi dispreţului celui pe care îl slujise cu un devotament maladiv.

Destinul tragi-comic al lui Norman se încarcă astfel de o tulburătoare valoare simbolică privind existenţa şi condiţia umană.

 Tranziţia şi moartea
Recitesc un text – dintre cele literalmente memorabile – din volumul Ilenei Mălăncioiu „A vorbi într-un pustiu”. Se intitulează „Moartea îşi ia cota ei de ţărani” şi este, în fond, o proză a unei scriitoare din stirpea lui Marin Preda.

Ileana Mălăncioiu mergând acasă la mama sa, într-un vagon popular de clasa a doua al unui tren personal, asistând într-o staţie mizeră, sub arşiţa secetoasă, la „dialogul” cu ceferiştii al unui navetist înfuriat că trenul se eternizase acolo, cum se întâmplă de obicei pe căile ferate din România: „Bă, fir-aţi ai dracului să fiţi, dacă mai trăia Ceauşescu, vă împuşca pe toţi!” Călătorii râd şi el repetă: „Dacă mai trăia Ceauşescu, pe toţi vă împuşca, nu mai rămânea nici unul, de sămânţă”.

În fine, trenul pleacă, ţăranii uitându-se pe geam constată resemnaţi că „dacă nu plouă nici săptămâna asta, s-a terminat”. Căci sistemele de irigaţie din vremea celui evocat de navetistul supraîncălzit de soare şi de bere au dispărut în vâltoarea revoluţiei agrare postdecembriste şi prin grija „primului nostru agricultor, Petre Roman”, cel cu pariul cu agricultura (ce uşor e să pariezi cu agricultura, când ai copilărit în Primăverii şi ai fost dus la şcoală cu limuzina!). Cum s-a câştigat pariul? Răspunsul îl regăsim într-o imagine emblematică: „Astă primăvară, un om de peste 70 de ani se înhămase la plug, în loc de cal”. Ajunsă acasă, călătoarea la clasa a doua află că „într-o săptămână s-au stins din viaţă unul după altul 9 inşi”. Apoi, încă 5. Mama sa îi povesteşte că „o bătrână, în vreme ce aprindea lumânări la mormintele neaşezate încă” zicea: „După munca şi după cotele la care am fost supuşi, moartea îşi ia cota ei de ţărani; nu vedeţi, pe unii i-a luat apa cu case cu tot, alţii au fost loviţi de trăsnet ori s-au înjunghiat între ei pentru pământ... Ai noştri măcar au murit de moarte bună...”

Îmi amintesc că un primar dintr-o comună vasluiană, bun şi stimat gospodar, ajuns la o vârstă respectabilă, le spunea unor reporteri de la nişte ziare locale: „Domnilor, la ţară, s-au înroşit clopotele de atâta moarte!”.

Mă tem că pe interlocutorii săi terifianta metaforă îi depăşea...

 

 Puterea şi averea

„Nici o laudă n-ar fi pe măsura acestui nume...”. Sunt cuvintele gravate pe mormântul „părintelui patriei” Niccolo Machiavelli din basilica Santa Croce de la Florenţa, aflat alături de cel ale lui Michelangelo, Galileo Galilei şi ale altor genii ale Renaşterii.

Când am citit epitaful, copleşit de emoţia de a fi păşit în Pantheonul marilor spirite florentine, m-am gândit la paradoxurile posterităţii unor personalităţi ilustre ale istoriei şi culturii universale. Abia pe urmă am găsit (într-o carte apărută la Editura Institutului European din Iaşi, „Măştile puterii”, ediţie îngrijită şi prefaţată de Elvira Sorohan) textul unei conferinţe despre Machiavelli a lui Benito Mussolini. Întrebându-se, în 1924, dacă faimoasa carte a florentinului – „Principele” – mai este actuală, după mai bine de patru secole de la scrierea ei, Mussolini răspundea fără echivoc: „Căci se poate spune că oamenii sunt în general ingraţi, schimbători, ascunşi, laşi, interesaţi; când le faci un bine, dar nu ai nevoie de ei, sunt cu tine, îţi oferă totul: sângele, averea, viaţa, copiii; dar când le ceri ceva, se revoltă...” Apoi, referindu-se la egoismul celor care trebuie guvernaţi, îl citează din nou pe Machiavelli: „Oamenii plâng un lucru pierdut mai mult decât moartea unui frate sau a unui tată, deoarece moartea poate fi uneori uitată, dar averea niciodată. Motivul este simplu: fiecare ştie că o schimbare în stat nu-i poate învia fratele, dar îi poate restitui bunurile pierdute”.

Şi încă o frază care denotă actualitatea perpetuă „a celei mai vechi, mai sistematice şi mai durabile cărţi de antropologie politică” (cum o caracterizează în „Prefaţă” Elvira Sorohan): „Oamenii nu fac niciodată binele decât din necesitate, dar când este prea multă libertate, dintr-o dată totul cade în dezordine şi confuzie”.

Se poate reproduce mult, în cele din urmă totul, dintr-o operă neîntrecută până azi în materie de teorie a puterii, scrisă de un mare gânditor al istoriei care, în clipele din urmă ale vieţii a mărturisit: „iubesc patria mea mai mult decât sufletul meu”.

Începea, atunci, cum constată un biograf al lui Machiavelli, istoria machiavelismului care continuă şi va continua până la „sfârşitul istoriei”. O carte de o actualitate perpetuă, aparţinând – cum s-a remarcat pe drept cuvânt – „celui mai puţin machiavelic dintre oameni”.