Fiul norocului e fiul durerii

Cu romanul „Supunerea”, urmat de „Cât ar cântări un înger”, „Plan de rezervă” şi, acum în urmă, de „Beniamin” (Editura Cartea Românească, 2014), Eugen Uricaru începea, în 2006, cel mai important ciclu epic din stricta actualitate a prozei noastre. Două sunt elementele în jurul cărora pivotează construcţia amplului edificiu epic. Mai întâi, prozatorul are, încă de la început, ceea ce se cheamă viziunea ansamblului şi, abordând ca şi în cealaltă serie narativă, din anii '80 („Aşteptându-i pe învingători”, „Vladia”, „Memoria”, „Stăpânirea de sine”), istoria recentă, timpul-epocă fiind a doua jumătate a secolului trecut, Eugen Uricaru dezvoltă o filosofie a istoriei pe care o explorează şi o defineşte prin mecanismul său ascuns dar letal: supravegherea, frica, suspiciunea, represiunea şi, în final, supunerea. În al doilea rând, prozatorul şi-a gândit secvenţele ciclului epic într-o relativă autonomie; fiecare roman poate fi citit şi înţeles în sine, dar el funcţionează, în acelaşi timp, ca parte a întregului. Altfel spus, cititorul romanului Beniamin va înţelege ce s-a petrecut în „Supunerea”, „Cât ar cântări un înger” şi „Plan de rezervă”; e ca o claviatură de pian, unde pe tastele albe curge firul narativ al textului citit, iar cele negre dau seama despre ceea ce va fi fost în romanele anterioare, totul mişcându-se pe aceeaşi claviatură: e romanul secolului XX, cu tot ce ni s-a întâmplat atunci şi, vai, cu tot ce ni se întîmplă astăzi.

Ne aflăm în anii de după moartea lui Dej, în vremea când oamenii au început să-l uite pe Stalin; se înlocuiesc numele unor cartiere, străzi şi cinematografe din Bucureşti („După moartea lui Dej s-au schimbat o mulţime de denumiri. Cinematograful «Maxim Gorki» a devenit cinematograful «Ion Creangă». Tot aşa s-a întâmplat şi cu străzile. Străzile fiind mai vechi decât cinematografele şi-au schimbat denumirile de mai multe ori. «Regina Maria» a devenit «Filimon Sîrbu», s-a descoperit că Sîrbu acesta nu fusese chiar atât de glorios, nici măcar cât Vasile Roaită, mi-am dat seama de asta deoarece Strada Vasile Roaită a rezistat încă vreo zece ani şi i-au dat numele unui poet beţiv şi pesimist care se născuse într-o casă de negustori cu livadă aşezată chiar în faţa clădirii Băncii, singurul edificiu care avea la intrare un steag românesc, neînsoţit de unul roşu despre care cei mai mulţi dintre locuitori habar nu aveau al cui este, al ruşilor ori al partidului, pentru ei fiind acelaşi lucru”), dar schimbarea e imperceptibilă pentru că oamenii erau preocupaţi, concentraţi să nu scape cozile la care „se dădea” ceva, orice; „Eu cred - spune unul dintre protagoniştii romanului, raisonneur-ul său - că aproape toţi oamenii se acomodează cu răul, cu suferinţa şi cumva pot trăi şi aşa. Dar mai sunt unii, puţini, foarte puţini, cam trei-patru duzini, să zicem, dintre toţi oamenii la un moment dat, care nu se pot împăca. Din această cauză suferă. Suferă atât de mult încât îi scutesc pe ceilalţi de suferinţă. Şi să nu vă închipuiţi că-i iubeşte cineva pentru asta!”. Din această categorie a celor care suferă pentru ceilalţi, într-o simbolistică evident christică, îşi selectează Eugen Uricaru personajul-simbol în jurul căruia structurează suprastructura romanului, ceea ce se numeşte „ideologia” sa.

În „Supunerea” era copilul Cezar a cărui dispariţie desluşise năruirea speranţelor oamenilor într-un viitor al normalităţii; torţionarii l-au ucis pentru a ucide lumea însăşi. În Beniamin, acest personaj poartă numele biblic al celui mai iubit fiu dintre cei doisprezece ai lui Iacob; fiu al norocului, al fericirii, s-ar zice, dar pe care mama sa, Rachela, l-a numit fiul durerii. Beniamin strînge în jurul său pe ceilalţi, ca un magnet; la poarta casei din cartierul Câmpul Verde e un lung şi permanent pelerinaj, cu oameni care suferă, sosiţi din toată ţara, săraci, ciungi, şchiopi, disperaţi, „femei cu broboade, copii sfioşi, inşi îngânduraţi, întunecaţi la obraz, cu priviri de câine bătut”. Beniamin în ultimul roman, ca şi Cezar, în primul, ilustrează tema martiriului şi simbolul salvării, pivoţii suprastructurii textelor. Martiriul e anticipat prin chiar motto-ul cărţii, ales din Istoria Bisericii: „Puteai vedea un tânăr (...) care ţinea, liber, braţele întinse în semnul Crucii în timp ce urşi şi leoparzi aproape că îi atingeau trupul. Şi totuşi, nu ştiu cum, boturile le erau înfrânate de o putere divină şi de neînţeles”; tânărul lui Eusebius e Beniamin de la marginea Bucureştilor şi Cezar din satul Peta, de lângă Timişoara: ei suferă pentru ceilalţi, le dau speranţa şi îi învaţă să se mărturisească pentru a avea un punct de vedere asupra realului: din însumarea acestor monologuri interioare provocate de Beniamin se ţese romanul lui Eugen Uricaru. (Va urma)