Fiul norocului e fiul durerii (II)

„Beniamin” e primul roman din serie care are un sumar cu nume proprii: Simon („un dar al ascultării” în Vechiul Testament), fratele mai mic al lui Beniamin, ca în povestea veche, Hariton („graţie divină”), omul care îşi schimbă numele din Iulian în Hariton, încercînd să scape de viaţa aceluia şi să înceapă alta, cu suma intactă a virtualităţilor („El nu doar că îşi dorea să-şi schimbe viaţa, el chiar începuse, singur, fără speranţă, să o facă. De aceea şi ajunsese acolo. El voia ceva mai mult decât o schimbare, el voia să trăiască de parcă s-ar fi născut din nou. Fără amintiri, fără trecut, fără remuşcări, regrete şi alte reziduuri din existenţa precedentă”): acestea, ca şi Beniamin însuşi sunt personaje cu nume biblice care vin în romanul lui Eugen Uricaru nu cu povestea lor din Vechiul Testament, ci cu înţelesurile câmpului semantic pe care îl dezvoltă chiar numele, semnificaţia lor în ebraică sau greacă. Capitole în sumar sunt şi „Neculai Crăciun” şi „Todor Grancea”; ei sunt simboluri ale lumii noi, ale lumii diavolului. Celelalte capitole se intitulează „Scândurica” şi „Marlena”, re-prezentând lumea hibridului din cartierul bucureştean, nici ţăran, nici orăşean, locuind în case din chirpici, „ca în Asiria şi Babylon”, pe care nenea Păvălucă îi plămădeşte gîndindu-se la pământul confiscat: Scândurica, Marlena, Păvălucă şi ceilalţi sunt umanitatea, cea care speră mărturisindu-se lui Beniamin şi care suferă între rotiţele mecanismului pus la punct de Neculai Crăciun şi Todor Grancea, în laboratoarele Instituţiei.
Aceasta e atmosfera în care se pregăteşte ceva. Suntem în 1988 şi 1989, lumea vrea să plece la Timişoara: „Toţi, dar absolut toţi, pe care îi întreba «ce o să faci la Timişoara», rămâneau o clipă în nemişcare. Derutaţi, parcă. Dar nu erau derutaţi, pur şi simplu vedeau cu ochii lor locurile şi promisiunile unui oraş necunoscut, dar care îi aştepta cu braţele deschise. «Ah, acolo poţi să câştigi bani, mergi la «cocico piaţ» şi poţi să-ţi cumperi praf de supă, sârbesc, două linguriţe de praf din acela, apă şi o bucată de pâine, ţi-ai pus burta la cale! Acolo-i Occident. Găseşti marfă, muzică, ciungă, de mesteci până te dor fălcile, orice găseşti!». Toţi visau cu ochii deschişi, dar fiecare visa altceva. Un lucru era sigur. Timişoara asta, aşa cum o imaginau ei, părea un pământ al făgăduinţei. Un lucru era sigur, foarte multă lume pleca acolo, până acum nu întâlnise pe nimeni care să se fi întors de acolo”; acolo, la Timişoara, pleacă şi Beniamin pentru a scăpa de sub ochii „băieţilor” care supraveghează pelerinajul de la casa sa.

Numai că drumul salvării la Timişoara e pus la cale tot de Instituţie şi de Neculai Crăciun, instrumentul acesteia, care cunoaşte „potenţialul exploziv al populaţiei urbane din Braşov şi Timişoara”, ştie să vegheze la „cazanul noii stăpâniri, pus la foc” şi, mai ales, deţine secretul strategiei enervării oamenilor: „Cu oamenii nervoşi poţi să faci lucruri care n-au sens, dacă îţi pui mintea!”, spune Todor Grancea, anticipând „explozia” din 1989 de la Timişoara, care va constitui, nu mă îndoiesc, materia celui de-al cincilea roman din ciclul epic al lui Eugen Uricaru. Se va schimba Puterea pentru a se perpetua pe mai departe, altfel, lumea diavolului, a lui Neculai Crăciun, „omul care face daruri”? Va izbândi Beniamin, fiul durerii? Vom vedea.