Fuga din raiul de la Iasnaia Poliana

 Când Tolstoi a fugit de la Iasnaia Poliana, eveniment care a zguduit nu doar Rusia, ci întreaga lume, ziarul „Ştiri din Odesa” se adresa astfel familiei şi prietenilor marelui scriitor: „Nu-l căutaţi! El nu-i al dumneavoastră, e al tuturor!”. Un apel cinic, consideră Pavel Basinski, autorul celei mai recente biografii a titanului de la Iasnaia Poliana: „Fuga din rai”, apărută şi în româneşte la Humanitas, în traducerea Adrianei Liciu. O fi părut poate cinic în acele momente de puternică emoţie, de derută şi surpare sufletească, stări ce o marcau mai ales pe Sofia Andreevna, dar mesajul cotidianului din Odesa exprima un adevăr irefutabil: „El nu-i a dumneavoastră, e al tuturor!”.

Tot atunci, jurnalistul Vlad Doroşevici de la „Russkoe slovo”, altminteri solidar şi împărtăşind durerea devastatoare a Sofiei, pricinuită de evadarea din cuibul familial a celui alături de care îşi petrecuse viaţa uneori dramatică, adeseori tensionată, nu o dată fericită, timp de 48 de ani, scria şi el cu senină resemnare: „Bătrânul leu a plecat să moară în singurătate. Vulturul a zburat sus de tot, cum să-i mai urmărim zborul?!”.

De o mare literatură – şi când spui literatura rusă, parcă ai spune marea iarnă rusă, cum reflecta un important poet român – se leagă o fabuloasă mitologie care îmbogăţeşte o cultură, conferindu-i vigoare şi nobleţe. Dar şi de o literatură mai tânără.

Îmi vine în minte o observaţie a lui Nicolae Manolescu din „Istoria critică…” privind boala lui Eminescu, despre care a scris şi un medic: Ovidiu Vuia, „foarte supărat pe Călinescu, pe care-l tratează pe un ton inadmisibil”, fiindcă incomparabilul exeget şi biograf al lui Eminescu ar fi acreditat un diagnostic eronat (sifilis). Tonul insolent este al cuiva care, se vede clar, nu prea a fost cutreierat sau măcar atins de vreo undă metafizică. „La drept vorbind, apreciază Manolescu, Călinescu merită elogii pentru geniul cu care a transformat un diagnostic greşit într-un invincibil mit cultural”. Mărginit, închistat în domeniul său, Vuia Ovidiu nu avea cum să înţeleagă asta, aşa cum lăutarii care cântă din alămurile lor pe versurile din romanţa „Pe lângă plopii fără soţ”, zicea nimeni altul decât Călinescu, nu ştiu că Eminescu le propune de fapt o simfonie beethoveniană...

Biograful, postula un clasic al genului, este un reîntemeietor de mituri. Pavel Basinski, scriitor polivalent, născut în 1961, la distanţă de vreo patru generaţii faţă de cea a lui Tolstoi, repovesteşte ceea ce a devenit de mult mit tolstoian, numit de el metaforic „fuga din rai”, şi îl mai reîntemeiază o dată. Are în spate biblioteci întregi consacrate vieţii şi operei lui Tolstoi, care pot copleşi până la inhibiţie totală sau, cum se întâmplă din fericire în ceea ce-l priveşte, pot incita. Dificultatea se amplifică şi pentru că faptele, deşi sunt cât se poate de reale, au căpătat de mult, s-ar putea spune chiar din momentul producerii lor, o aură mitologică.

Cum se ştie, Lev Nikolaevici părăseşte pe furiş sau, cu o formulă la modă, sub acoperire, Iasnaia Poliana într-o noapte umedă de sfârşit de octombrie. Pleacă, pentru a nu se mai întoarce niciodată viu, dintr-un univers ce pentru el însemnase totul şi poate chiar mai mult decât atât. Toate fugile lui, căci dacă ar fi să o credem pe sora sa, Maria Nikolaevna, suferea de „sindromul fugarului”, avuseseră până acum o singură ţintă: Iasnaia Poliana. „De fiecare dată, rememorează Basinski, va fugi precipitat la Iasnaia Poliana, nerăbdător ca un copil, lăsând baltă totul: universitate, armată, viaţă mondenă, cercuri literare (inclusiv cel de la revista Sovremennik, condusă de criticul Nekrasov – nota mea) şi chiar propria familie cu mulţi copii, atunci când aceasta se va muta la Moscova”.

Ultima fugă va fi însă în sens contrar. „Deocamdată (e vorba de noaptea plecării – nota mea) dormeau liniştiţi jandarmii, jurnaliştii, guvernatorii, preoţii… Deocamdată Tolstoi nu putea să-şi imagineze câţi oameni aveau să devină, cu sau fără voia lor, părtaşi la fuga lui, mergând până la miniştri, la cele mai înalte feţe bisericeşti, la Stolâpin şi Nicolae al II-lea”. Se confirmă însă repede judecata fiului său Andrei: „... e o naivitate să credem că Lev Tolstoi se poate ascunde undeva”. Şi, într-adevăr, era o naivitate, în primul rând a lui Tolstoi, întrucât „nu numai fiecare cuvânt, dar şi fiecare gest al său făceau înconjurul Rusiei şi al întregii lumi”. (Va urma)