Fuga spre cer

Într-o toamnă friguroasă de început de secol XX, când Lev Nikolaevici Tolstoi a evadat din paradisul său de la Iasnaia Poliana, eveniment care a zguduit nu doar Rusia, ci întreaga lume. Ziarul „Ştiri din Odesa” se adresa astfel familiei şi prietenilor marelui scriitor: „Nu-l căutaţi! El nu-i al dumneavoastră, e al tuturor!”. Apelul jurnaliştilor de la cotidianul amintit, considerat de Pavel Basinski, autorul unei monumentale biografii a titanului de la Iasnaia Poliana: „Fuga din rai” (titlu de epopee), editată la Humanitas, în traducerea Adrianei Liciu, exprima de fapt un sentiment general. Ziaristul Vlad Doroşevici de la „Russkoe Slovo”, scria şi el, dar mai inspirat şi mai sugestiv, cu bucuroasă resemnare: „Vulturul a zburat sus de tot, cum să-i mai urmărim zborul?!”. Este momentul când lumea toată, nu numai ruşii, a început să şi-l revendice in integrum pe Tolstoi, considerat ca fiind cel mai mare romancier al ei, al lumii. Să-l revendice nu ca pe o proprietate, nu doar ca pe un patriarh spiritual – Patriarhul de la Iasnaia Poliana -, ci ca pe un sfânt. Nicolae Steinhardt avea să definească mult mai memorabil „canonizarea” cea mai legitimă dintre toate câte ar fi putut fi a celui excomunicat de o Biserică inflexibilă, care nici până astăzi nu l-a iertat, în pofida atâtor memorii ce i s-au adresat: „Tolstoi n-a fugit de la Iasnaia Poliana spre alte locuri. A fugit de pe acest pământ către cer”. Mi-ar plăcea să cred că motivul refuzului Bisericii ruse de a-l reabilita pe Tolstoi ar fi că sfinţii nu pot fi reabilitaţi de nimeni şi de nicio instituţie pământeană, de vreme ce ei sunt deasupra tuturor excomunicărilor şi demonizărilor. Şi cine să ştie mai bine asta decât înaltele, sfinţitele şi prea fericitele feţe ale Bisericii Ortodoxe?!

De o literatură – mai ales de o mare literatură şi, cu o inspirată propoziţie a lui Adrian Păunescu, când spui literatura rusă, parcă ai spune marea iarnă rusă – se leagă şi o mitologie pe măsură care, şi ea, conferă vigoare şi nobleţe unei culturi. Îmi vine în minte o observaţie a lui Nicolae Manolescu din „Istoria critică…” privind boala lui Eminescu, temă abordată, între alţii, şi de un medic, pe nume Ovidiu Vuia, „foarte supărat pe Călinescu, pe care-l tratează pe un ton inadmisibil”, fiindcă, vezi Doamne, incomparabilul biograf al poetului ar fi acreditat un diagnostic eronat (sifilis). „La drept vorbind, încheie Manolescu discuţia, Călinescu merită elogii pentru geniul cu care a transformat un diagnostic greşit într-un invincibil mit cultural”. Biograful, postula un clasic al genului, este un reîntemeietor de mituri. Pavel Basinski, scriitor polivalent, născut în 1961, repovestind mitul tolstoian, este dintre cei ce îl potenţează. Are în spate biblioteci întregi consacrate vieţii şi operei lui Tolstoi. Dificultatea de a scrie o asemenea biografie se amplifică şi pentru că multe din faptele şi evenimentele petrecute au căpătat o aură mitică chiar din clipa producerii lor. Lev Nikolaevici părăseşte pe furiş sau, cu o formulă la modă, sub acoperire, Iasnaia Poliana într-o noapte umedă de sfârşit de octombrie. Pleacă, pentru a nu se mai întoarce niciodată viu, dintr-un univers cu care era contopit până în fibra cea mai intimă a fiinţei sale. Toate fugile lui, căci dacă ar fi să o credem pe sora sa, Maria Nikolaevna, suferea de „sindromul fugarului”, avuseseră până atunci o singură ţintă: Iasnaia Poliana. „De fiecare dată, rememorează Basinski, va fugi precipitat la Iasnaia Poliana, nerăbdător ca un copil, lăsând baltă totul: universitate, armată, viaţă mondenă, cercuri literare şi chiar propria familie cu mulţi copii, atunci când aceasta se va muta la Moscova”. Numai ultima fugă va fi în sens contrar. Da, era un alt fel de fugă întrucât şi ţinta era alta. Este de mirare însă că un creator de lumi mult mai vii decât cele reale, cum zicea Ibrăileanu, „nu putea să-şi imagineze câţi oameni aveau să devină, cu sau fără voia lor, părtaşi la fuga lui...”. Se confirma astfel judecata fiului său Andrei: „... e o naivitate să credem că Lev Tolstoi se poate ascunde undeva”. Pentru că „fiecare cuvânt, dar şi fiecare gest al său făceau înconjurul Rusiei şi al întregii lumi”. Tolstoi era peste tot şi pentru totdeauna. Pare un nonsens să cauţi pe cineva care este peste tot. Astapovo, punctul final al călătoriei în timpul căreia contractează pneumonia fatală, era unul dintre multele toponime fără o semnificaţie deosebită de pe întinsul nesfârşit al Rusiei, chiar dacă ditamai nodul de cale ferată. A devenit însă celebru peste noapte, în sensul cel mai propriu, căci acolo, în gara de la Astapovo, a ajuns pentru a muri puţin, cum ar fi spus Marin Sorescu, după 10 zile de la „fuga din rai”, Tolstoi. Paparazzii vremii îi luaseră urma. Un gazetar de la „Russkoe slovo” reuşise chiar să se urce în trenul în care se aflau Tolstoi şi doctorul care i-a fost alături până în ultima clipă. Dar gândul lui Lev Nikolaevici era că propria dispariţie va rămâne neobservată, căci: „Legenda lui există de sine stătătoare, iar el este de sine stătător. Şi nu are importanţă cine a fost înainte: ţar al Rusiei, vestit făcător de minuni sau mare scriitor”.

Cu mai mulţi ani în urmă, călătorind în Rusia, am fost şi la Iasnaia Poliana. E greu de redat emoţia cu care am intrat în universul lui Tolstoi, în muzeul din conacul natal de care se leagă tot ce ţine de biografia, opera şi sufletul scriitorului şi care era literalmente asaltat în ultimele trei decenii ale vieţii sale. Veneau la Iasnaia Poliana oameni de toate vârstele, de naţionalităţi diferite şi de cele mai diverse condiţii: sociale, morale, intelectuale, profesionale. Tolstoi devenise „o colosală autoritate spirituală, a cărei influenţă în Rusia se compara numai cu autoritatea ţarului şi a Bisericii Ortodoxe”. Dar şi dincolo de hotarele Rusiei: „Autoritatea sa, nu numai în Europa şi America, dar şi în Orient, în toate ţările budiste, hinduiste şi musulmane, creşte ca o avalanşă de zăpadă. El se transformă într-un filozof de talia lui Lao Ţi şi Confucius, Schopenhauer şi Nietzsche”. Încât „valuri de pretutindeni vin la Iasnaia Poliana, vin la învăţătorul lor, la marele înţelept”. În niciun alt muzeu sau casă memorială ale unui scriitor român sau străin nu am trăit şi un puternic sentiment de revoltă ca la Iasnaia Poliana. De revoltă faţă de o barbarie ce mi se pare că aproape nu mai lasă loc niciunui comentariu, oricât de indignat şi de acuzator. De aceea, voi consemna cât se poate de sec: în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, nemţii lui Hitler au devastat conacul de la Iasnaia Poliana, au profanat celestul mormânt al lui Tolstoi străjuit de mesteceni şi au pângărit camera în care el a scris „Anna Karenina”. N-au ştiut sau n-au vrut să ştie că violează astfel, încă o dată, umanitatea în ceea ce are ea mai nobil. 

Sursa foto: www.wikimedia.org