G. Călinescu, călător în China

Un binecunoscut critic mărturisea că dintre cele câteva cărţi ale scriitorilor români pe care le-ar lua cu el pe o insulă, nu ar lipsi romanul lui G. Călinescu - Scrinul negru şi „o foarte instructivă şi fermecătoare carte de călătorie: Kiev, Moscova, Leningrad”. În ce mă priveşte, aş lua şi o altă carte de călătorie a lui Călinescu: Am fost în China nouă, apărută în 1953, în plin „obsedant deceniu”. Cele două fermecătoare memoriale de călătorie nu au mai fost editate şi sunt de negăsit chiar şi în biblioteci cu mari pretenţii.

Jurnalul călătoriei în China, care se deschide cu o descriere a zborului peste Siberia, terra incognita, cu escale la Omsk, Krasnoiarsk, cu un popas mai lung la Irkuţk, peste mari fluvii - Obi, Enisei - survolând „spaţii incomensurabile”, taigaua nesfârşită şi misterioasă, este nu doar un jurnal de călătorie, ci deopotrivă un eseu bazat şi pe o vastă bibliografie privind istoria, cultura şi civilizaţia asiatică, dar şi un poem înfiorat de euforia unei aventuri. Creatorul lui Şun îşi confruntă parcă la tot pasul intuiţiile privind psihologia omului asiatic, în speţă a chinezului, cunoştinţele şi miturile luate din cărţi, descoperind la faţa locului noi dimensiuni şi pătrunzând noi sensuri, accesibile doar unui spirit enorm ca al său. Peisajul chinez este comparat adesea cu cel european. Privind din avion munţii din nordul Chinei, Călinescu constată: „Alpii se arată de departe solitari şi inaccesibili şi până la culmile lor bănuieşti prăpăstii şi pereţi abrupţi... Aici panorama este alta. Elementele din care sunt alcătuite lanţurile de munţi pornesc de la dimensiunea minimă până la cea gigantică fără deosebiri formale aşa cum Budha e reprezentat ca o păpuşă mică de piatră în chip de boddisattva şi la fel în proporţii gigantice ca Budha revelat... Templele se ridică cu sute de trepte de piatră pe urcuşul munţilor, îşi distribuie curţile şi sanctuarele cu terase căţărându-se până pe culmi. În China poţi sui munţii pe scări”.
Cine a călătorit în Asia, precum cel ce semnează rubrica de faţă, ştie că acolo realitatea se numeşte şi se exprimă prin metaforă. De aceea, autorii de reportaje, de jurnale de călătorie în China, Vietnam sau Japonia riscă să devină tautologici, chiar să eşueze în kitsch. Cu simţul său de scriitor polivalent, cu geniul şi cu vasta sa experienţă livrescă, Călinescu evită capcana. Metafora este întotdeauna revelatoare şi cine vrea să se convingă de faptul că niciodată fotografia sau imaginea în mişcare nu pot înlocui imaginea prin cuvânt nu are decât să citească Am fost în China nouă. Ajuns la Zidul chinezesc, Călinescu îl evocă pe Nicolae Milescu şi cu forţa verbului său reuşeşte să-i inculce cititorului senzaţiile celui care îl străbate: „Mersul e la început ademenitor, ascensiunea pare nevinovată şi civilă, ca şi păşirea la caturile unui templu. Dar apoi treptele se înmulţesc halucinante, te îmbie pe piscuri din ce în ce mai hazardate, te atrag spre cer. Răsuflarea ţi se taie, piciorul şovăie înfricoşat de lunecuşul lespezilor şi de desimea treptelor. Dacă suişul este aventuros, coborârea sperie de asemenea. Te afli la nivelul norilor, având sub tălpi o scară subţire. Zidul saltă astfel, ca un dragon, o distanţă de 2300 de km., desfăcându-se pe alocuri în câte două cozi de smeu, apărând, dispărând, ducându-se şi întorcându-se, parcă răzgândindu-se, urând în fine linia dreaptă şi raţiunea. A te încrediţa spinării lui îţi apare o nebunie. Cine poate urca un continent pe scară?”

Un eseu de estetică urbană îi este prilejuit lui G.Călinescu de contactul cu oraşe ca Pekin (cum îl ortografia el cu şaizeci de ani în urmă), Canton, Nankin, Hanţeu, Nankou. Imaginaţia comparatistă a genialului critic este stimulată, potenţată şi de studii precum Arta chineză de Stephen W. Bushell (Paris, 1910). Vorbind despre stilurile oraşelor el scrie: „Renaşterea sumbră a Florenţei nu se confundă cu cea fantastică a Veneţiei. Dar apoi şi în cuprinsul unui singur oraş, viziunea personală a unui arhitect, oricât de comune ar fi elementele, este imediat semnalată şi un Michelangelo, un Palladio sau un Mansart pot fi îndată identificaţi. În China, lucrul este mai anevoios, arhitectura are aspect de folclor”. Fiecare pagodă are individualitatea sa pe care Călinescu o descoperă cu voluptatea celui ce a avut tot timpul vocaţia monumentalului: „La Pekin este o pagodă de marmură semănând cu o biserică ortodoxă, cu Trei Ierarhi, de pildă... Înfăţişarea e fabuloasă”; „Hankou, oraş pe Iantzî Kian şi râul Jan, - are aerul unui oraş comercial european, o Brăilă mai stilizată şi mai mare”; „Şanhai este un Hudson al Asiei” etc.

În consideraţiile sale privind „muzeele istorice” şi arta chineză Călinescu are în vedere şi studiile fundamentale referitoare la acestea, apărute în Europa. Criticul defineşte un sentiment specific al istoricităţii: „Chinezii distribuie evenimentele istorice pe milenii, cultura caracterizându-se printr-o continuitate admirabilă şi popularizează azi opera poetului Ciu-Juan care însă a trăit înainte de Hristos. Este ca şi când am presupune că europenii ar fi vorbit fără întrerupere până azi limba elină iar manualele şcolare de literatură ar începe cu Homer şi ar urma cu Virgil, Dante, Shakespeare, Balzac până la Tolstoi şi Maxim Gorki, ca scriitori elini, punându-se întrebarea dacă Sofocle şi Horaţiu trebuie sau nu să fie reconsideraţi. Chinezii nu au istorie Antică, ci o singură istorie a Chinei de la vârsta arheologică”. Savuroase sunt paginile despre arta culinară chineză. Şi în acest domeniu, observaţiile la faţa locului sunt susţinute de lecturi ale unor scrieri memorialistice semnate de călători europeni, precum, de pildă, cea a lui Blasco- Ibanez. Prepararea alimentelor (în China – nota mea) este o artă”. După cum şi consumarea lor, masa ca atare, implică, la asiatici în general, rafinate obiceiuri, un adevărat ceremonial care europeanului îi poate apărea - o spun şi din experienţă proprie - ca o reprezentaţie artistică, şi încă una sincretică: culoare, plastică, gestică, discurs.

În capitolul consacrat Cultului eroilor, cărturarul român mărturiseşte că i se pare firească incompatibilitatea gândirii lui Confucius - „creatorul unui sistem etic” - cu „regimul progresist de azi, al Chinei noi”. sugerând că valoarea confucianismului este eternă. Altfel spus, la scara istoriei, regimul politic este o clipă, confucianismul o eternitate.

Am fost în China nouă poate sta la loc de cinste în rândul celor mai valoroase scrieri consacrate, de-a lungul veacurilor şi mileniilor, unui tărâm geografic şi spiritual literalmente fabulos. Parafraza „Et in Asia ego...”, motto-ul cărţii, e ca un strigăt de bucurie intelectuală. 

Sursa foto: historia.ro