G. Ibrăileanu în seria „Opere fundamentale”

 La Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă a Academiei Române, în colecţia „Opere fundamentale”, au apărut primele două volume din ediţia: „Opere de G. Ibrăileanu”, coordonată de Victor Durnea. Ele cuprind: I. „Spiritul critic în cultura românească”, „Scriitori şi curente”, „Opera literară a d-lui Vlahuţă”; II. „Note şi impresii”, „După război”, „Scriitori români şi străini”, „Studii literare”. 

În „Nota asupra ediţiei” se menţionează că de transcrierea tezei „Opera d-lui Vlahuţă” şi de variantele acesteia s-a ocupat Lăcrămioara Chihaia, eminent bibliograf la BCU „Mihai Eminescu” din Iaşi, unde se află fondul Ibrăileanu, care a redactat şi notele, comentariile şi a alcătuit Indicele de nume. Introducerea, de fapt un amplu eseu monografic şi, totodată, un expresiv portret, inclusiv psihologic, al moralistului şi finului analist Ibrăileanu, una dintre cele mai complexe personalităţi ale literaturii şi culturii noastre, este semnată de Eugen Simion, coordonatorul colecţiei de incontestabilă ţinută europeană: „Opere fundamentale”. 

E. Lovinescu, confirmând parcă avant la letre postulatul călinescian: defineşte-te singur şi vei fi crezut, mărturisea (reproduc din memorie faimoasa propoziţie) că este critic, nimic mai mult, dar nici mai puţin. Ar fi putut spune despre sine acelaşi lucru adversarul său de la Iaşi, cel pe care Călinescu l-a supranumit „Taine al nostru”? Este şi el critic, un mare critic, şi încă unul de direcţie, despre care Mihai Ralea afirma că a avut un rol comparabil doar cu cel al lui Maiorescu. A scris studii şi eseuri ce au devenit clasice. Dar a fost mult mai mult decât critic. A condus „Viaţa Românească”, revistă căreia, zice Călinescu, i-a stabilit o doctrină pe care „a dezvoltat-o până la proporţiile unui sistem de estetică”. Ca ideolog şi teoretician a marcat istoria gândirii româneşti. „Spiritul critic în cultura românească”, fatalmente datat, nu şi-a pierdut totuşi aproape deloc valabilitatea şi chiar actualitatea, iar în ceea ce priveşte stilul şi-a păstrat o remarcabilă prospeţime în comparaţie cu alte scrieri similare. În a sa „Istorie critică..”, Nicolae Manolescu observă bine: „Atât Istoria civilizaţiei a lui Lovinescu, cât şi studiile lui Zeletin, Motru şi ale celorlalţi par, pe lângă Spiritul critic, lovite de somnolenţă ideatică şi stilistică”. Şi tot Manolescu constată la finele primului deceniu al secolului XXI: „… chiar dacă inegal, Ibrăileanu nu e niciodată plictisitor”. Apoi, Ibrăileanu a fost un profesor fascinant, cum l-au caracterizat toţi cei ce au avut norocul să-i fie studenţi sau colaboratori la Universitatea din Iaşi. Ibrăileanu este tipul magistrului în sensul cel mai deplin al cuvântului, magistrul a zeci de promoţii de studenţi şi, cu vorbele lui Ralea, a trei generaţii de scriitori. A fi citit de Ibrăileanu însemna examenul suprem, generator de speranţă şi mai ales de înfrigurată emoţie, inclusiv pentru Sadoveanu.
Stilul lui Ibrăileanu – scrie Eugen Simion – „este lipsit de frumuseţe (în înţeles literar), nu însă şi de fineţe, care-i vine din însăşi calitatea observaţiei”. Apreciere justă, dar nu întru totul acoperitoare. Frumuseţea stilului lui Ibrăileanu vine, cred, şi din fervoarea ideatică, din enorma capacitate de a trăi şi a iubi opera literară şi opera de artă în general, cu alte cuvinte din implicarea sa sufletească, cu atât mai remarcabilă la un cumpănit ca el, cum îl caracterizează Eugen Simion. Ibrăileanu este un cumpănit ardent. Ceea ce dă o strălucire şi o vibraţie aparte discursului său.

Simion subliniază că Ibrăileanu este un redutabil critic de proză şi un moralist în linia marilor moralişti francezi şi a marilor scriitori ruşi. Avem de-a face cu un spirit complex, unul al contrastelor. În fine, mentorul „Vieţii Româneşti” e un tradiţionalist capabil de o nebănuită deschidere spre modernitate şi nu „un rătăcit” în epoca lui Proust. Este, aş putea zice, fără a mă juca cu cuvintele, un modernist care însă nu-şi reneagă tradiţionalismul. Cititorul de mare performanţă Ibrăileanu, căruia Valeriu Cristea i-a schiţat un portret de neuitat, se lasă, aşa cum am sugerat deja, contaminat spiritual, afectiv de operă şi de lumea ei. Cine dintre cei ce i-au citit antologicul eseu despre tipologia lui Caragiale nu a fost surprins şi tulburat de această intervenţie a vocii naratorului critic, cum inspirat şi definitoriu o numeşte Eugen Simion: „Iubite maestre, primeşte sentimentele de admiraţie şi de recunoştinţă ale unui om din generaţia care te-a priceput şi te-a iubit mai mult, pe care l-ai făcut de atâtea ori fericit, din liceu, când te cetea pe furiş la spatele colegului Balaban, şi până azi, când opera d-tale, pe lângă acel râs al inteligenţei, care e supremul bine, îi provoacă şi un sentiment de melancolie pentru contemporanii săi – ai noştri -, Rică, Nae, Chiriac şi ceilalţi. Au fost atât de vii pentru mine, că-mi închipui c-au îmbătrânit şi ei”. Ibrăileanu respinge atitudinea anti-liberală a lui Caragiale, dar, spre deosebire de Lovinescu, îi recunoaşte valoarea operei. Deplânge faptul că, în opinia sa, genialul dramaturg şi prozator a văzut numai răul din societatea românească, dar „analizează cu o fineţe de moralist” lumea lui Caragiale, personajele ce o populează şi o animă pentru totdeauna. O lume care se naşte, convieţuieşte şi îmbătrâneşte, cum simţea Ibrăileanu, odată cu fiecare generaţie. Scrierile polivalentului Ibrăileanu constituie un reper de neclintit şi de o însemnătate cu adevărat fundamentală în cultura română. „Este prilejul – scrie Eugen Simion – de a le reciti (acum, în ediţia Durnea), cu mai mare obiectivitate decât le-au citit contemporanii, după o sută de ani de la apariţia lor”. Prilejul, dar şi datoria de a le reciti. (Va urma)

Sursa foto: commons.wikimedia.org