Iluzia tristă a fascinantului amant (I)

Poezia şi jurnalistica împart viaţa/ scrisul lui Dorian Obreja, poet prin anii '80 - '90, apoi, jurnalist la cotidianele ieşene „24:ore” şi „Evenimentul”, azi, din nou poet, iată, în volumul „Executorul de iluzii” (Editura Junimea, 2016), dar şi publicist în editorialele din „Evenimentul Regional al Moldovei”: ziua vând ziare, noaptea scriu poezii, spune Dorian Obreja, ca într-o zi a împăcării celor două „suflete”. O vreme, îndelungată, important-dominator a fost omul de hârtie de ziar, ipostază a celebrului om de hârtie al lui R. Barthes: „Evadasem din lumea mea, fără să ştiu/ că eu pot face parte numai din ea,/ că nu sunt decît un om de hîrtie de ziar.../ Trupul meu, de hîrtie de ziar,/ era să ardă în incendii neînsemnate,/ sufletul şi carnea mea, de hârtie de ziar,/ de la degetele femeilor rămâneau pătate,/ visele mele deveneau tot mai maculate.../ Am hotărât să revin de unde evadasem/ - în celula cu gratii de hîrtie de ziar -,/ ştiam acum că libertatea o schimbasem” („Omul de hârtie de ziar”); acum a venit şi vremea poetului; „Poetul, tandru, îmbietor, ispititor, deşi iernatic,/ iubind femeia - dar nu femeile, nu muieratic -,/ se dedă cu voluptate, din cînd în cînd, la jocuri,/ stârnind suspine-n doamne, uneori, chiar focuri./ Dar, înlăuntru, poetul resimte iarna tot mai dens,/ se-ntreabă dacă jocurile mai pot avea vreun sens,/ şi, negăsind răspunsurile care să îl mulţumească,/ să scrie continuă, schimbându-şi mască după mască...” („Poetul schimbă mască după mască”).

Un poet, Constantin Popa, în cea mai recentă carte a sa, „Dumnezeu tradus în limba clopotului”, fabrică vise şi iluzii într-un atelier, în tura de noapte; un alt poet, Dorian Obreja, execută iluziile, le ucide fără milă, are şi o ofertă tentantă pentru cine e interesat de o lume fără iluzii: numai că aceea seamănă cu lumea fără cărţi dintr-o cunoscută distopie: „Execut iluzii, prompt, eficient şi, mai ales, convenabil,/ Mă puteţi contacta la orice oră din zi şi din noapte,/ Am sufletul fără memorie, trupul îmi este lavabil,/ Astfel încît nu mai port peceţile iluziilor ratate./ Puteţi să alegeţi între două la fel de tentante oferte:/ Gândiţi-vă bine şi optaţi pentru aceea ce vi se pare/ Mai potrivită, cea care credeţi că are cele mai certe/ Şanse de a vă împlini dorinţa ascunsă şi arzătoare./ Pot, mai întîi, să vă proiectez iluzia cea mai sublimă,/ Să o-ntreţin, s-o dezvolt, s-o fac din ce în ce mai mare,/ Să vă devină, astfel, o esenţă care lăuntrul vi-1 animă,/ Dar şi un scut şi o armură, protejându-vă de disperare./ Oferta cealaltă e contrară, se situează la polul opus:/ Vă preiau iluzia deja existentă cu-ncetul o torturez,/ Apoi o duc la ghilotină, o sui pe eşafod, acolo, sus,/ şi printr-o precisă şi scurtă lovitură o decapitez./ De iluzii sunt cel mai experimentat şi rapid executor,/ N-am avut, niciodată, plângeri, nici reclamaţii -/ Nu mai contează că-n fiece iluzie trăiesc, apoi mor,/ Mă mulţumesc cu plata cerută şi câteva efemere ovaţii” („Executorul de iluzii”). Pare că un călău nemilos (îşi) execută lent şi metodic singurătatea, pe sine însuşi, amintirile, icoanele femeilor iubite, dar poetul explorează, în profunzime, ambivalenţa termenului însuşi pentru că, fireşte, a executa înseamnă a ucide, dar şi a construi.

Cea dintâi iluzie executată, construită şi ucisă este fantasma-femeia; erosul, temă evident dominantă în Executorul de iluzii este al unui Pygmalion care (îşi) inventează pe Galateea pentru a o ucide: „Tu eşti o rană care va rămîne deschisă în sufletul meu,/ dar, fără dânsa, totul mi-ar deveni insuportabil de greu./ Tu eşti o rană pe care va trebui întotdeauna să o port,/ căci, chiar dacă sângerează, fără ea eu aş fi ca şi mort./ Paradoxul este că eu singur, ştiind ce va fi, m-am rănit,/ doream mult prea mult să iubesc, fiind sau nu şi iubit,/ paradoxul este că, probabil, tu nu ştii sau deja ai uitat:/ până la mine nici nu existai, de aceea te-am şi inventat” („Riscul inventării unei muze”); trimisă în amintire pentru a afla că, în fond, nu poate trăi fără carnea şi urmele ei, riscând mereu calea spre aceea neantizată într-un trecut problematic, în vis („Drumul spre tine înseamnă mersul/ pe un fir subţire, suspendat la mare/ înălţime, fără centură de siguranţă,/ fără plasă de protecţie. Cu fiece pas,/ ar fi logic să mă apropii, de tine,/ dar nu aşa se întîmplă - pentru că tu,/ pe măsură ce simţi că devii/ vulnerabilă, te retragi./ şi, totuşi, nu mă întorc:/ e preferabil să cad,/ decât să renunţ la visul meu” - „Drumul spre tine”), fantasma se răzbună, purtînd pentru totdeauna pe cel care a inventat-o desenat în vitraliile fiinţei interioare. Poezia e materialul pe care poetul îl modelează în chip de Galateea, o „îmbracă în poeme” pentru că în-scrisul în vers e singura cale ca „amintirea să-mi mai rămână vie”, cum scrie Dorian Obreja în „Poetul, între femei şi muze”; mai mult încă, femeia-fantasma-creaţia e un palimpsest: „Vreau să înţelegi foarte bine: palimpsestul/ este exact precum trupul tău de acum./ Am încercat să şterg totul, să-ţi fac trupul curat,/ să te fac să uiţi că a mai fost,/ din timp în timp, câte un alt bărbat./ Am încercat să-ţi scriu pe trup numai/ patima mea cînd sunt adevărat./ Nu am ştiut, însă, sau nu am avut noroc/ după ce mă scrisesem, palimpsestului să-i dau foc.../ De aceea, în timp, vor fi mai puternice/ şi se vor aşterne, peste ceea ce am scris,/ altă patimă, altă dezamăgire, altă dorinţă, alt vis.../ Poetul, da - bărbatul nu poate fi fericit,/ pentru că tu, în al vieţii tale rest,/ vei şti ce înseamnă şi vei actualiza un palimpsest...” („Poetul da, bărbatul nu poate fi fericit”).

Va urma...