În sandalele lui Zarathustra înspre pădurile Marelui Viking

 Un fel cu totul special de spiritualitate şi, în fond, de viziune poetică, asociind pe Zarathustra, Sf. Antonie cel Mare, mucenicii din Trebizonda, Marele Viking din „pădurea norvegiană” cu Gellu Naum, Dan Laurenţiu, Petre Stoica, Mariana Marin, Angela Marinescu, Gherasim Luca, Ada Milea, de unde se extrag multe esenţe lirice (versuri, sintagme, titluri), se exprimă în cea mai recentă carte a lui Alexandru Ovidiu Vintilă, „Obiecte psihice” (Editura Karth, 2014).

Numele vin în poezie însoţite de mitologia, istoria şi poezia lor, dar, odată aşezate în reţeaua densă de simboluri, îşi pierd identitatea „de dicţionar” şi funcţionează ca nişte obiecte psihice care, uneori, stopează, alteori, irigă fluxul unei trăiri lirice foarte intense în (i)realitatea imediată, lucrând, adică, pentru un subiect, pentru fiinţa interioară a poetului: un alt fel de a-i face pe toţi, de la figurile Orientului Antic până la poeţii de aici şi acum, contemporanii noştri, cu vorba veche şi (ne)obosită. Trei sunt poemele-pivot care structurează toată această constelaţie simbolică din cartea lui Alexandru Ovidiu Vintilă, complicată, complexă, subtilă, atrăgătoare, oricum: sandalele lui Zarathustra, „ale căror şireturi au fost înnodate/ cum se cuvine de nietzsche”, coborând singure muntele („iubind înţelepciunea şi dreptatea, a plecat el însuşi dintre oameni şi a trăit în singurătate pe un munte, muntele fiind distrus apoi de foc, dar Zoroastres scăpând nevătămat şi vorbind mulţimii”, spun perşii citaţi de Dio Chrisostom, nu-i aşa?), Trabzon, cu imaginea preotului „ucis în biserica sa din oraş” şi pădurea norvegiană, subintitulată, cu o sintagmă a lui Gellu Naum, o deschizătură a frigului şi cu un motto din Angela Marinescu („abia la-nceput/ eu sunt/ abia/ la sfârşit”).

Peste toate şi cuprinzând totul, se întinde o reţea intertextuală, cu semne de la poemele „asimţite” ale lui Dan Laurenţiu şi „femeia-ţuică” a lui Gherasim Luca, la cutare vers de Petre Stoica, Mariana Marin, Ada Milea, care, iată, reprezintă obiecte psihice punând în valoare subiectul fiinţei interioare a poetului:

 „imensă este pădurea norvegiană/ ca neputinţa de a fi/ aproape de Tine/ şi albia unde ne adunăm/ laolaltă/ cu toată încrederea/ de unul singur/ hălăduiesc fără ţintă/ prin întinsa pădure norvegiană/ elani galbeni din lemn lăcuit/ şerpi cu clopoţei zen/ ritmul tărăgănat al urşilor/ pădurea norvegiană e visul meu/ din dreptul unei ferestre zidite/ dincolo de marginea râului/ în pădurea norvegiană/ aerul înserării e tare/ veghea mieilor soarele apus al iernii/ Marele Viking în preajma lui Dumnezeu Tatăl/ aproape în cer pădurea norvegiană/ cai fragili între vis şi ninsoarea fără sfârşit/ imensă-i pădurea norvegiană/ ca neputinţa de a fi/ aproape de Tine/ şi albia unde ne adunam laolaltă/ cu toată încrederea/ până/ propriile noastre voci/ deveneau de neînţeles/ când ninge/ pădurile astea/ foşnesc există locuri/ pe unde gonim/ alături de reni argintii/ pînă departe/ se întinde pădurea norvegiană/ din ea răzbat sunete/ grave/ un teritoriu îndepărtat/ ni se deschide în faţă/ lupi odihniţi urlă/ închizi ochii/ şi te arunci în gol/ prin deschiderea frigului/ la orizont o linie roşie de sânge/ atunci/ simţi că te/ naşti din nou/ din voia lui Dumnezeu Tatăl/ aproape în cer/ în timpul căderii serii/ Marele Viking o linişte tăioasă/ ca frigul iernii acesteia/ marile spaţii arborii albi/ apa sălcie secularele ierburi/ fluturi de var intacţi/ în privirile noastre tulburi/ ne gîndeam unul pe celălalt/ totul ni se părea firesc/ fiecare gest ne ardea/ pe dinlăuntru arborii/ erau înecaţi în ceaţă/ cutele pământului erau neschimbate/ valurile acelea păreau tot mai obscure/ ne gîndeam unul pe celălalt/ totul ni se părea firesc/ cînd ninge/ pădurea norvegiană foşneşte/ există locuri/ pe unde gonim/ alături de reni argintii/ pînă departe/ pînă departe/ pînă departe/ se întinde/ pădurea/ din dreptul/ unei ferestre/ zidite” („pădurea norvegiană”).
Va urma