În sandalele lui Zarathustra înspre pădurile Marelui Viking (II)

Spaţiul unde se adună, într-o construcţie atent elaborată, aceste obiecte psihice re-prezintă un teritoriu aparte al marginii, cum îl numeşte poetul însuşi în „Până la Dumnezeu”, segmentând, în fond, lumea: dincoace, în real sunt doar mecanisme (aproape) moarte, fluturi de var, de staniol, un cer învelit în cenuşă, elani din lemn lăcuit, peşti de lemn, în vreme ce dincolo, între obiectele psihice, „freamătul străzii se aude altfel”, un fluviu incandescent curge pentru ca „doamna Sigrún şi pisica lui Schrödinger” să ne conducă spre „lâna de aur”, totul e posibil, chiar şi Marele Viking din pădurea norvegiană să se afle „în preajma lui Dumnezeu Tatăl”: dincolo de marginea râului, poate, Acheron, ne sugerează poetul e departele pe care nu-l pot vedea decât orbii lui Breughel, cu privirea lor secundă: toată aventura în sandalele lui Zarathustra pleacă din faţa unei ferestre zidite, bătută în cuie, de unde orbul - nu o imagine, cu atât mai puţin, o referinţă culturală, ci un mod anume de a trăi, în poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă - vede toate culorile unei lumi în surpare: „furtuna trecuse broaştele ţestoase/ erau elegante în carapacele lor verzi/ imaginează-ţi un înger/ căzut pe pământ/ sub privirile tale/ oarbe/ un zid transparent/ ca o substanţă necunoscută/ splendida expresie a sfârşitului/ de ploaie/ şi câinii/ şi oamenii adunaţi la un pahar/ de vorbă/ deasupra lor luna îşi tot schimbă culoarea”: un alt fel de a vedea pe-semne: „aveau un mod anume de a trăi:/ ca un orb în faţa lui Dumnezeu/ într-o toamnă pe când aşteptai/ să vină noaptea iubito în visele tale/ pisicile îşi făceau de cap/ la colţul străzii Karl Marx/ gesticulai/ urmuz îţi apărea obsesiv/ Socrate Stamate fiecare dintre noi/ a purtat cândva/ un fular roşu” („Pesemne”).

În spaţiul acestei idei, poetul face şi câteva exerciţii stilistice; scrie poeme nominale, pentru ca verbul de final să pună totul în mişcare doar înspre moarte: „Când luminile Liniştea/ miazma unei duminici crestele/ însângerate ale cocoşilor/ ţipătul desprins brutal de pe buze/ şi pleoapele nemişcate Doamne/ când mă gândeam la moarte” („cînd luminile Liniştea”). Aici şi dincolo, într-o cruce de drum sau lângă dealurile „pe unde a băut bere cândva sfântul Dada”, la marginea paginii sau a văzduhului, la malul mării ori sub tavanul albastru al cerului, în marginile succesive ale lumii ca o altă gidiană „mise en abîme” („un şarpe în burta celuilalt şarpe/ un peşte înghiţit de un peşte/ un cuvânt dintr -un limbaj în/ alt limbaj tangaj între viaţă/ şi moarte Iosif cu/ pruncul Iisus în braţe”) sau ceea ce poate desena o arătare călare „peste livezi/ albastre şi verzi”, cum se spune în „Cu pălăria plină de vise”, comedia bufă a zilei şi fantasma unui câine roşcat („cum ai spune o rugăciune/ care te linişteşte/ vorbeşti despre frumuseţe/ un sfert de oră/ pe urmă/ comedia bufă a zilei/ pe podeaua camerei/ prea multe lucruri amare/ ciudate obiecte/ era o lumină greoaie se rezema de/ un câine roşcat”); acolo, la capătul sfârşitului şi aici, la începutul acestuia - despărţite de linia roşie de la orizont -, aproapele şi departele pot fi, iată, o singură fiinţă în deschizătura frigului din ţinuturile hiperboreene ale Marelui Viking, din pădurea norvegiană.

Ce pare a deschide vederea, o închide, în fapt, iar fereastra deschisă din ultimul poem al cărţii lui Alexandru Ovidiu Vintilă e, în fond, fereastra zidită, bătută în cuie: „traversând străzile cele mai lungi/ prin sângele tău sclipeşte/ o lumină oarbă şi bucuria de ieri/ mai are ecou peste noapte în afara tuturor/ lucrurilor o piatră de moară urma unui/ foc stins/ viaţa/ în care ne cufundăm/ vrând nevrând/ se întâmplă ceva/ între strada riverside şi uriaşul copac de fier/ crede-mă/ dinspre umanitate nu se vede/ nimic/ poate spinarea neagră a pământului reavăn/ un peisaj translucid/ într-o dimineaţă ploioasă/ când stai şi priveşti parada păsărilor toamna/ prin fereastra deschisă/ oraşul imaginea unui obiect psihic” („cameră goală”).

Alexandru Ovidiu Vintilă e un poet adevărat pe care critica de întâmpinare nu şi l-a asumat cum binemerită în cărţi precum „caricatura de cretă”, „miezonoptica. tradiţia rupturii”, „cartea lui Koch”, „viaţa preschimbată” şi, acum în urmă, „obiecte psihice”.