În surghiunul poemului

 O explorare a trupului şi poemului, în adâncimea lor de praguri, ca un univers cu aştri şi meleaguri nesfârşite este poezia lui Ştefan Amariţei din „Lumina Navigatorului”: „În adâncimea de praguri a trupului,/ Firave stele răzbat aprinse coaja nopţii,/ În umbletul sângelui pe meleaguri/ Nesfârşite/ Mâinile catifelate - sălaşul delicatelor atingeri,/ Sunt unghere luminoase pentru aştri,/ În fantele infime ale pielii, în iureşul pulsaţiilor/ Lăuntricele nemărginiri ascunse/ Ţes covorul fulgerelor minuscule,/ Pojghiţa goliciunii desfoaie micimea desăvârşită/ A lumii” („Micimea lumii”).

Imaginea convenţională a universului (comete, aştri, Părul Berenicei noastre) se în-trupează în poemele volumului: în ochi se naşte un univers plăsmuit, ascuns prin ungherele poemului însuşi: „Cometele cerului, aceste/ Apoteoze rotunde ale sensului,/ Dansatoare în marele festin luminat,/ Perle în Părul Berenicelor noastre,/ înfulecă sufletele, jonglează cu focuri versicolore,/ Cufundă flacăra în râul viitoarelor secole.../ (O fereastră însorită desparte/ Ziua de mâine de ziua de poimâine,/ Franjurile buzelor roşii de rana/ Fulgurantă a morţii./ Raza diamantină din ochiul aflat/ În agonie desluşită naşte/ Universul plăsmuit - focul de artificii/ Înălţându-se pe cer cu viteza luminii)/ La zenit, la nadir, zburătorul Icar se zbate deasupra/ Fericitelor oraşe” („Icar, deasupra fericitelor oraşe”).

Frapantă în această primă secţiune a cărţii lui Ştefan Amariţei, „Surpriza timpului” este structura simbolurilor ascensionale; Icar, zburând din nadir la zenit, pasărea, plutirea peste ape sau, „în pas de doi”, deasupra câmpiei, basilicile cu înalte cupole sunt, toate, ipostaze-semne ale unei ascensiuni înlăuntrul fiinţei, în trupul labirint: o poetică a departelui, întoarsă acolo, peste pragurile succesive ale trupului, în nesfârşirea şi nemărginirea sa. Trupul este universul care se desface pentru a fi reconstruit ca într-o nouă geneză: „Vieţuiam şi mă aflam întotdeauna acolo/ Visam oare?/ M-am privit cu luare-aminte în oglinda unduitoare/ A lacului - şi tot nu mă cunoşteam îndeajuns/ Trebuie să fiu cast să nu mă văd:/ Fără gură,/ Fără mâini Fără ochi,/ Fără cap,/ Fără.../ Adunându-mă iar/ Sub zece mii de feţe binecunoscute/ Voi rezidi omul care sunt” („Omul care sunt”): universul e „creuzetul” uman unde, în noua alcătuire, fiinţa învaţă să vorbească în „dialectul inimii” şi redescoperă „articulaţiile” surâsului, ieşind din labirintul şi de sub pedeapsa trupului.

Ca de obicei, volumele de poezie ale lui Ştefan Amariţei sunt foarte atent elaborate, sunt gândite într-o arhitectură fină care urmează o idee, un concept anume. Astfel a doua secţiune a cărţii, „Rotundul lumii” e a explorării labirintului dintre semnele cărţii; într-un ceremonial al Începutului, străinul - figură lirică a unui alter ego romantic - scoate o carte din buzunar şi deschide labirintul aparent fără ieşire: „Trece acum după colţ, păşeşte/ Piatra treptelor măcinată de vreme./ Dibuie de-a lungul zidului,/ Uşa se deschide larg şi păşeşte înăuntru./ Vâră mâna în buzunar şi scoate o carte./ Cartea e îmbrăcată în metal,/ Bătută în pietre scumpe şi smălţuite./ O deschide, întoarce filele,/ Găseşte locul căutat arată într-acolo./ Citesc pagina, cartea vorbea cum/ Îţi vorbeşte visul limpede, desluşit./ Cuvintele izvorau dintr-o gură nevăzută,/ Prindeau viaţă şi veneau spre mine./ Literele cădeau apoi la pământ/ Sau piereau, scame de nori licărind în aer./ Priveam dincolo de ele şi ochii/ Îmi alunecau peste şiruri largi de/ Figuri cenuşii./ Trăgeau o femeie goală în urma lor,/ Un cutremur de pământ zvâcnea/ Din fiecare bătaie a inimii ei./ Din depărtare, în goană, se apropie/ Un bărbat şi o femeie înlănţuiţi” („Între lucruri, timpul”). Urmează ţipătul celui născut, o sarabandă de figuri şi fapte care se petrec numai în sine, în sfârşit, căutarea Dublului - o făptură de ceaţă, de umbră, hidoasă, atemporală, duşman şi/sau călăuză în lumea de dincolo de real - „crin de câmp” în faţă, „pasăre de pradă”, dincolo.
Regăsirea Dublului se petrece într-o stare bizară „nici veghe, nici somn, nici visare” şi certifică ieşirea din labirintul cărţii prin luarea în posesie a textului, a texturii acesteia:

„În zori, la capătul patului, răsare făptura/ De umbră, Dublul meu, suflul oaselor./ Văd cum mă priveşte: e în puterea mea,/ Trebuie să-mi răspundă, orice l-aş întreba,/ De cele de aici sau de cele de dincolo./ Dar setea de neştiutul tainei piere,/ Stinsă de sângele ce-mi clocoteşte în vine,/ Se pierde în solul lunecos al pasiunii./ Alung fantasma şi poruncesc să ia chipul Femeii./ Se ghemuie într-o literă, creşte iarăşi,/ Luând înfăţişarea Evei, despuiată,/ Aşa cum mi se arătase în cartea Genezei./ Se apleacă peste mine şi-i sorb mirosul/ Ieşind din carnea ei fierbinte, îmbătător./ Zi de zi, noapte de noapte, trăiesc/ O textură de întâmplări din nevăzut./ Acestea m-au învăţat gestica aprinsă/ Şi orgolioasă a esteticii, mi-au dat să sorb/ Din drăceasca minciună a frumuseţii:/ Crin de câmp în faţă, dincolo pasăre/ De pradă” („Gestica esteticii originare”).

Figura tutelară din cea de-a treia secţiune a cărţii, „Lumina Navigatorului” este Faust, bătrân nebun, vraci ori savant neîntrecut, cum îi spune poetul în Marea eliberare a lui Faust prin lamentare în starea cunoaşterii terestre intermediare. În fond, ca şi Dublul, Faust e un negativ, o matrice nevăzută: „Acum ştiu cine sunt, mă simt iarăşi eu însumi. Sunt/ Un soi de negativ, o matrice nevăzută, pe care n-o pot/ Cuprinde şi unde trebuie să mă strecor, dacă vreau/ Să devin conştient de forma şi expresia desăvîrşită a/ Omului de Lumină - deşi imaginea ochi în ochi nu e/ Cu putinţă, aşa cum ochiul singur nu se vede pe sine/ În oglindă... Un glas neauzit mă urmăreşte încă,/ Mă împresoară din umbră, ştiu că a ieşit din vis şi mă/ Caută întruna”. O matrice este poetul însuşi care, asumând riscul discursivităţii, dar eliberându-se în concept, scrie în Lumina Navigatorului o saga a căutării Omului de Lumină.