Întâlnire memorabilă cu arabescurile lui Matisse

 Deşi şi-a descoperit târziu şi întâmplător vocaţia; părinţii săi, mici negustori de grâne din Normandia, sortindu-l unei cariere de notar, practicată puţin timp într-un sat din provincia natală, Henri Matisse şi a asumat-o plenar din momentul din momentul revelării. A făcut-o atunci când a simţit că în limbajul artelor frumoase izbutea să exprime cel mai bine şi mai adevărat lumea sa lăuntrică. Încă din anii uceniciei cu Gustave Moreau, când îşi forma mâna realizând copii după lucrări celebre de Chardin, Rafael, Ruysdael, râvnea la o rostire proprie. A căutat-o şi a găsit-o trecând prin numeroase experienţe artistice, de la pointililism la fovism.

Această din urmă partitură a interpretat-o într-o manieră proprie, fără a rupe legăturile cu figurativul. S-a inspirat din esenţializările cubiste şi a învăţat din fantezia debordantă a futuriştilor. În ultimă instanţă a propus o viziune proaspătă, un mod propriu de a reflecta realitatea. Tuşa, cum a observat Jaques Lassaigne în „Pictori pe care i-am cunoscut”, „se alungeşte şi devine structură”. Se petrece această metamorfoză cu prilejul unui popas, alături de Derain, în Catalonia franceză.

Peisajele de aici au constituit o fecundă sursă inspiratoare, îndeosebi arhitectura cu reliefuri pregnante şi armonios articulate. E atât de încântat de şederea aici, încât mărturiseşte că atunci a cunoscut „fericirea de a trăi”. Va mai încerca o asemenea stare de beatitudine peste decenii, când va ajunge la Nisa, în anii 1920-1925. A simţit asta în timpul lucrului său la şevalet. A fost atunci pe deplin fericit. O spune el însuşi în cuvinte lipsite de echivoc: „Nu puteam crede în fericirea asta a mea când am înţeles că în fiecare dimineaţă voi revedea acea lumină”.

 

Nu doar se bucura de răsfrângerile scânteietoare al luminii sudice, ci şi reuşea să o transpună pe pânzele sale printr-o alchimie subtilă şi originală. În acest proces creator linia, arabescul, fundalurile a-plate au jucat un rol esenţial. Totul se săvârşea prin convertirea în limbaj pictural a acelei stări de fericire, ce te faci să uiţi chiar şi de boală. Arabescurile sunt grăirea sa cea mai profundă prin care izbuteşte să dea expresie jubilării sufleteşti. „Curbele mele, notează Matisse, nu sunt nebune… Căci decuparea pe viu în culoare mă duce la dăltuirea directă a sculpturilor”.

De altfel, Matisse a cultivat şi sculptura. Din exerciţiile sale de stil sculptural el a translat în pictură monumentalitatea compoziţională. A reuşit să o configureze în bidimensional datorită felului în care a tras liniile ce-au dobândit capacitatea de a surprinde materialitatea mişcării. E semnificativă în această privinţă modalitatea de lucru care a caracterizat ultimii ani de viaţă şi de pictură, când a realizat marile lui compoziţii din hârtie decupată, destinate capelei din Vence, localitate din sudul Franţei.

Creaţia aceasta a reprezentat ofranda adusă de pictor măicuţelor aşezământului monastic, cele care se grijiseră jertfelnic de sănătatea lui într-un moment de cumpănă al asfinţitului vieţii. Muzeografi care au pregătit expoziţia de la Scuderia Quirinale au reuşit să aducă la Roma şi să expună şi hârtiile pregătite cu guaşă, din care a decupat Matisse aceste fresce suis generis. Scenele compuse de artist se rânduiesc aidoma unei bucăţi simfonice în alb şi negru. Acest op este şi unul cu valoare testamentară, cum o spune însuşi Matisse într-o scrisoare trimisă oraşului natal în pragul morţii:” Creând capela de la Vence m-am trezit, în sfârşit, faţă în faţă cu mine însumi şi am înţeles că toată truda înverşunată a vieţii mele era pentru marea familie umană, căreia trebuia să i se reveleze prin intermediul meu ceva din proaspăta frumuseţe a lumii”.

Într-adevăr, privind lucrările lui Matisse din expoziţia de la Scuderia Quirinale ai sentimentul că pictorul ne-a dăruit ceva din splendoarea lumii, ceea ce scapă ochiului nostru aplatizat de ternul cotidian. Aceste creaţiuni alcătuiesc o cămară a comorilor, aşa cum ni se înfăţişează azi Scuderia. Grajdurile de odinioară au fost transformate parcă de o baghetă magică în această rezervaţie a îngerilor. E lucrarea unor minţi ce-au dorit să arate semenilor măcar ceva din tezaurul de frumuseţe al omenirii. Am fost fericit să iau parte la un asemenea ospăţ spiritual. Port cu mine şi nu voi uita toată viaţa minunăţiile iscate de „doctorul” cu ochelarii săi de miop, dăruit însă cu vederea nevăzutului şi cu revelarea lui creatoare spre desfătarea celor doritori să-i împărtăşească bucuria demiurgică.

A fost o întâlnire cu adevărat memorabilă şi am izbutit, atât de încântat fiind, să trec peste amărăciunea că între aceste comori de la Scuderie nu s-a aflat şi „Bluza românească”, tablou pictat de Matisse în 1940. Dar raportând piesa la tot ceea ce văzusem în expoziţia de la Roma îi pătrundeam şi mai bine tâlcurile şi unicitatea.