Întâlniri şi dialoguri paşnice la vreme de război la Belfast

Profesorul Paul Russel şi-a luat locul lângă noi, la masă. Zâmbeşte, sau poate chiar râde de-a dreptul. Pieliţa obrazului s-a întins, chiar s-a şi colorat.

- Am scăpat şi de asta!

Ai putea crede că face haz de necaz, dar nu e aşa. Vorbele şi gesturile lui sunt mereu pline de echivoc şi ironie. Despătureşte cu calm scrisoarea, hârtia subţire, foiţă de ţigară, pe care se rânduiesc cuvintele de mulţumire echipei româneşti de fotbal Dinamo, pentru curajul de a juca la Belfast. O scrisoare a unui nord-irlandez, un moderat, pe care profesorul a privit-o lung în lumină şi a deschis-o cu o siguranţă mai înspăimântătoare chiar decât gândul că s-ar putea întâmpla ceva rău. Acum e tot un zâmbet, un zâmbet ambiguu, care-i alungeşte faţa şi o ascute. Cineva e peste măsură de curios să mai ştie ceva despre scrisorile morţii. Profesorul se uită pe fereastră, spre locul unde florile dintr-un ghiveci sângerează puternic sub o lumină de lapte praf. Apoi, ca şi cum şi-ar aminti de ceva, începe să vorbească despre frumuseţea nopţilor irlandeze. Vorbeşte grav, dar după fiecare propoziţie chipul i se luminează aproape ştrengăreşte. Când îi spun că englezii mi se păreau, înainte de-ai cunoaşte la ei acasă, nişte oameni impenetrabili, îmi replică cu aceeaşi adumbrire de zâmbet, că de fapt englezii sunt nişte mari timizi, care-şi ascund starea aceasta aproape perpetuă sub un scut al siguranţei de sine.

Profesorul Russel ar putea părea un ins ciudat. A părăsit Manchester-ul, unde era profesor la Universitate, şi a venit în Belfastul atât de încercat pentru a conduce catedra de romanistică a celei mai înalte şcoli din Irlanda de Nord. Şi-a propus să creeze şi aici, ca şi la Manchester, o grupă de studenţi, care să studieze limba română. Profesorul socoteşte că un romanist, pentru a-şi împlini cu adevărat vocaţia, trebuie să ştie neapărat şi limba română. Cunoaşterea acesteia poate contribui la elucidarea multor fenomene mai puţin cercetate ale romanităţii. Dr. Paul Russel a venit la Belfast în plin război. Ar putea să pară straniu. E vorba de dorinţa acestui om de a fi acolo unde trebuie. Asta l-a făcut să se apuce şi de învăţarea limbii române. Orele de studiu, apoi cursurile de la Sinaia, parcurgerea serioasă a clasicilor literaturii noastre, lectura asiduă a revistelor româneşti, au făcut din profesorul Paul Russel un fermecător vorbitor al limbii lui Eminescu.

• K

Tane, colega de la B. B. C. Belfast, e altfel decât toate celelalte irlandeze. E o fată subţire, o trestie solitară. Irlandezele arată în majoritate ca nişte femei robuste, vulcanice. Pe lângă colega ei Jany, ale cărei cuvintele cravaşează, Tane este o întruchipare ireală. Trupul are transparenţe cristaline, iar glasul pare un sunet de corn în asfinţit. Doar părul de jeratic este ca al tuturor femeilor de pe aici. Pistruii mărunţi te duc cu gândul la o pieliţă de păstrăv. Tane a făcut istoria artelor la Dublin, dar nu profesează pentru că nu are unde. E secretară-dactilografă la B. B. C. şi lasă impresia că statutul nu o deranjează prea tare. Aparent. În drumul nostru, pe străzi, pe străzile înţesate de soldaţi, cu ziduri ferfeniţă, ca nişte platouri pentru filme despre război, Tane a simţit nevoia să reia discuţia despre artă.

- E un lucru la care lumea se gândeşte tot mai puţin.

S-a oprit aici. După ultimul cuvânt a râs, Eu am avut senzaţia că s-a cutremurat, ca şi cum s-ar fi atins de o sârmă de la o reţea de înaltă tensiune.

Belfastul e un oraş al nimănui. Imperialele roşii cu reclame pe ele se învârtesc goale-goluţe pe străzi fără lume. E un fel de blestem. În întuneric clădirile vechi, cu poduri cit hambarele, iau înfăţişare bizară. Pe străzi se aude doar .călcătura soldaţilor de rond. Trecătorii, cei care n-au apucat să ajungă acasă, păşesc mai mult pe vârfuri, să nu tulbure cumva liniştea din jur, să nu o sperie. Siluetele acestea par a se duce în fundul pământului. Soldaţii continuă să patruleze pe străzi. O trâmbă de aer năclăit iese de undeva dintr-o tavernă din apropiere. S-au deschis ferestrele. Hârtii, gunoaie sunt aduse de o rafală de vânt. Măturătorii nu sunt atâţia cât ar trebui la Belfast. E o meserie grea, ale cărei riscuri sunt tot mai puţini dispuşi să şi le asume. Belfast noaptea. Un oraş al nimănui.