Istoria bradului de Crăciun

Împodobirea bradului este asociată astăzi cu sărbătoarea Crăciunului, chiar dacă brazii au constituit un simbol al vieţii cu mult înainte de apariţia creştinismului

 Obiceiul decorării bradului de Crăciun îşi are originea, după toate probabilităţile, în credinţele vechilor egipteni, care, în timpul solstiţiului de iarnă, îşi împodobeau casele cu frunze de palmieri. De aici, obiceiul a fost preluat de romani, care au înlocuit palmierii cu brazi, considerând că numai crengile lor verzi aveau puterea de a însufleţi iernile geroase. Tot în perioada antichităţii, tradiţii legate de brad, de coroană sau de ghirlandă, ca simbol al veşniciei, erau întâlnite şi în China sau la evrei. Un cult, bazat tocmai pe aceste elemente, a fost răspândit şi printre popoarele păgâne din Europa, rămânând în obiceiurile scandinave de împodobire a caselor cu crengi verzi de brazi de Anul Nou chiar şi după convertirea lor la creştinism. Conform credinţei acestor popoare, crengile de brad aveau darul de a alunga spiritele rele. Tot aici, în perioada solstiţiului de iarnă se proceda la aşezarea în faţa casei a unui brăduţ pentru păsări, obicei preluat la un moment dat şi de germani.
Pomul vieţii
Bradul de Crăciun, în accepţiunea pe care o cunoaştem astăzi, îşi are originea undeva în vestul Germaniei. Se spune în acest sens că, într-o piesă populară medievală despre Adam şi Eva, apărea un brad pe ale cărui crengi erau agăţate mere, într-o încercare timidă de simbolizare a Grădinii Raiului. În ziua de 24 decembrie, germanii ţineau în casele lor un Pom al Vieţii, pe care, iniţial, l-am împodobit cu azimioare (semnul creştin al mântuirii), pentru ca apoi să-l „îmbrace” cu turtă dulce sau alte dulciuri. Tot în Evul Mediu, germanii obişnuiau să amplaseze în casă şi o construcţie din lemn, cu multe rafturi, pe care se puneau diverse figurine decorate cu crengi de brad, lumânări şi o stea. Această construcţie a fost denumită „Piramida de Crăciun” şi, împreună cu Pomul Vieţii, a stat la originea modernă a bradului de Crăciun, care, după toate probabilităţile, a început undeva în secolul al XVI-lea.
Alte surse dau ca dată a începutului modern al bradului de Crăciun secolul al VII-lea, atunci când un călugăr din Devonshire a venit în Germania pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Conform legendei, acest călugăr s-a folosit de forma triunghiulară a bradului pentru a simboliza Sfânta Treime.
Nu se ştie nici până în ziua de astăzi cât adevăr există în aceste spuse, dar se dă ca cert anul 1510 ca fiind primul în care s-a procedat la decorarea Bradului. Povestea se petrecea în Riga, Estonia, de unde s-a reîntors în Germania, acolo unde, în secolul al XVI-lea, Martin Luther a împodobit bradul cu lumânări, pentru a le explica odraslelor sale modul în care strălucesc stelele pe cer.
Tot în Germania, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, au apărut şi primele târguri de cadouri, în cadrul cărora se vindeau, însă, numai mâncăruri şi obiecte de folosinţă practică. Se păstrează în acest sens chiar mărturia unui vizitator al oraşului Strasbourg, care, în 1601, vorbea despre brazi împodobiţi cu figurine realizate de brutarii germani din pâine, dar şi cu acadele sau hârtie colorată.
Anul 1610 marchează folosirea pentru prima dată, în Germania, a betelei. Aceasta era numai de culoare argintie, fiind făcută chiar din argint, dar prezenta un mare inconvenient: se oxida în timp. S-au încercat diverse aliaje cu plumb şi cositor, dar, din păcate, rezultatul nu a fost unul marcat, beteala riscând să se rupă sub povara propriei greutăţi, motiv pentru care argintul a continuat să fie utilizat singur până pe la mijlocul secolului al XX-lea.
Etapa britanică
Obiceiul bradului de Crăciun a pătruns în Marea Britanie prin intermediul negustorilor germani care trăiau în Anglia şi care obişnuiau să-şi decoreze casele de sărbători. Decoraţiunile constau din beteală de argint, lumânări şi mărgele, toate confecţionate în Germania sau în părţile de est ale Europei. În plus, obiceiul cerea ca fiecare membru al familiei sau fiecare invitat să aibă în dreptul său, la masă, un brad în miniatură.
Un episod important s-a consumat în anul 1846, când Regina Victoria şi Prinţul Albert au apărut în „Illustrated London News”, împreună cu copiii, în jurul unui brad de Crăciun. Obiceiul s-a răspândit foarte repede printre supuşi, dată fiind popularitatea de care se bucurau cei doi suverani, iar bradul a devenit la modă nu numai în Marea Britanie, ci şi în restul dominaţiilor britanice. Majoritatea decoraţiunilor erau confecţionate în casă, manual, de către tinere, care petreceau ore în şir decupând fulgi de zăpadă şi steluţe sau realizând plicuri pentru cadouri sau coşuleţe pentru dulciuri. Tot ansamblul era completat de mărgele şi de celebra beteală de argint produsă în Germania.
În Statele Unite ale Americii, bradul a apărut, conform unor izvoare, în jurul anului 1747, în rândul comunităţilor germane din Pennsylvania, dar nu a reuşit să se răspândească pe scară largă decât de abia în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea comunicaţiilor.
Un alt episod important în istoria bradului de Crăciun l-a constituit anul 1892, care reprezintă momentul folosirii pentru prima dată a becurilor (inventate în 1882) în decorarea brazilor.
În China şi Japonia, obiceiul împodobirii bradului de Crăciun a fost adus de misionarii americani în secolele al XIX-lea şi al XX-lea.
Începuturile brazilor artificiali
Deşi în timpul reginei Victoria, în Anglia, împodobirea bradului de Crăciun era un obicei respectat cu sfinţenie şi cu bucurie de către locuitori, după moartea acesteia tradiţia pomului de sărbători nu a mai avut acelaşi farmec. S-a renunţat la brazii înalţi „originali” pentru cei artificiali, ce erau aşezaţi pe masă. Cel mai popular a devenit brăduţul din pene numit „Pană de gâscă”. După 1918, în Germania, mare importatoare de ornamente pentru brad, a început să scadă producţia lor, iar pe piaţă şi-au făcut loc producătorii japonezi şi americani, specializaţi mai ales în instalaţii electrice pentru brad. În 1930, în Anglia a reapărut însă nostalgia pentru vechea tradiţie a împodobirii pomului de Crăciun. Au apărut felicitări ce înfăţişau doamne reprezentative pentru secolul al XIX-lea, înfăşurate în bonete şi volănaşe. A revenit bradul verde şi înalt, ornat cu zeci de clopoţei, globuri, beteală şi în vârf cu un splendid îngeraş cu păr auriu şi cârlionţat.
Însă, o nouă piedică a făcut ca nimănui să nu-i mai ardă de frumoasa şi liniştitoarea tradiţie a bradului împodobit - Primul Război Mondial. Tăierea şi decorarea brazilor a fost interzisă, iar din cauza raidurilor care nu mai conteneau, mulţi dintre locuitori au preferat să-şi ascundă în cele mai secrete locuri preţioasele cutii cu podoabe pentru Crăciun. Ei nu au renunţat în totalitate la această plăcere - se amăgeau cu brăduleţii artificiali aşezaţi pe masă şi îi împodobeau cu ornamente realizate manual.
După război, oamenii au simţit din nou nevoia de securitate, de credinţă şi de optimism, astfel că tradiţia adevăratului brad de Crăciun a reînviat. Ornamentele, aproape aceleaşi - diferite obiecte din plastic colorat, globuri de sticlă, îngeri de hârtie... În 1960, valul de modernism a influenţat şi modul de împodobire a bradului - de pe continentul american a început importarea brazilor artificiali din aluminiu, numiţi şi „brazii de argint”. Aceştia au apărut pe piaţă încă din anii '50, fiind consideraţi mult mai atrăgători şi chiar mai „economici”, deoarece nu mai necesitau alte podoabe. Totuşi, cei mai nostalgici preferau bradul natural, utilizând globurile de sticlă şi beteala aurie pentru a-i da o aură de modernitate.
În 1970, lumea s-a săturat de modernism şi au reînceput să fie preferate ornamentele tradiţionale - îngeraşii, beteala argintie... Unele companii americane s-au specializat în realizarea acestora, fabricând minunate ornamente din sticlă, cu diferite forme, cât mai creative şi originale. La începutul anilor '90 aproape peste tot în lume împodobirea brazilor de Crăciun a devenit un obicei sfânt şi nelipsit din nici o casă.
Bradul în România
Oricât s-ar încerca o stabilire a datei la care bradul de Crăciun a pătruns în România, rezultatele rămân contradictorii. Unele surse vorbesc despre cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca moment al apariţiei împodobirii bradului de Crăciun la sfârşit de an. Nu trebuie uitat, însă, că în acea perioadă exista obiceiul aşa-zisului butuc de Crăciun, un ritual dispărut astăzi, dar care presupunea ca în noaptea de 24 spre 25 decembrie să se ardă un trunchi de brad pe vatră, ca simbol al morţii şi renaşterii divinităţii autohtone Crăciun. Obiceiul este atestat încă din perioada romană.
Alte surse vorbesc despre studenţii care, mergând să înveţe în ţări precum Austria, Germania sau Franţa, s-au întors în România cu obiceiuri de acolo, pe care au reuşit să le impună şi, la un moment dat, chiar să le dea un farmec autohton. Se vorbeşte, de asemenea, şi de o importare a acestor obiceiuri de către creştinii catolici sau protestanţi, care s-au întors în ţară cu tradiţiile popoarelor pe care le-au vizitat.
Orice s-ar spune despre tradiţia românească a împodobirii bradului şi oricât ar fi ea de incertă, un lucru rămâne, totuşi, în afara oricărui dubiu: bradul a ocupat întotdeauna un loc important în mitologia populară românească. Nici nu avea cum să fie altfel în condiţiile în care este vorba despre o ţară care a fost întotdeauna extrem de bogată în păduri de brad. În „Getica”, Vasile Pârvan spunea că, pentru geto-daci, bradul era un copac sacru. Se presupune chiar că în comuna primitivă acesta era un adevărat totem, ceea ce înseamnă că imaginea sa putea fi tatuată, marcată pe obiecte de cult, ţesută în stofa veşmintelor de ceremonie sau sculptată în piatră.
În mitologia românească, bradul apare înfăţişat în trei ipostaze: arbore cosmic (simbolizând lumea în întregul său), arbore ceresc (simbolizând vigoarea şi fermitatea terestră), dar şi tinereţea fără bătrâneţe (capacitatea de regenerare a naturii).