Liviu Rebreanu şi epistolele contemporanilor săi

Editura Academiei Române a publicat primul dintre cele patru volume de „Scrisori către Rebreanu”. Datorită lui Niculae Gheran, editorul providenţial al celui mai mare prozator român, şi competenţilor săi colaboratori – Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu –, epistolele adresate lui Liviu Rebreanu de către cele mai proeminente personalităţi ale vremii, dar şi de prieteni sau simpli admiratori ai omului şi operei sale, sunt scoase din arhive şi, deocamdată, un sfert din ele publicate după toate rigorile filologice într-o ediţie impecabilă. Lectura celor aproape 500 de misive te face să treci prin stări şi sentimente dintre cele mai diverse şi mai contradictorii. Sunt multe momente când nu poţi să nu fii contrariat, ba chiar uşor revoltat. Sărmanul Rebreanu era interpelat, solicitat, rugat, somat, admonestat de diverşi literatori şi artişti privind până şi cele mai mărunte treburi administrative: tichete de călătorie, vacanţe, tratamente medicale, bani pentru călătorii în ţară şi străinătate, bilete la spectacole, invitaţii la evenimente, pretinzându-i-se de regulă locuri preferenţiale, inclusiv pentru rudele sau prietenii solicitantului, sejururi în case de odihnă, ca să nu mai vorbim de cererile şi presiunile unor aspiranţi la gloria literară sau, în cazul autorilor de piese, la cea teatrală. Ca în toate epocile bântuie geniile neînţelese. Diverşi condeieri bat, uneori zgomotos, la porţile Societăţii Scriitorilor Români, al cărei preşedinte era marele romancier. E de prisos a mai preciza că între ei erau, ca şi astăzi, destui veleitari. Rebreanu trebuia să facă faţă şi numeroaselor cereri de sprijinire a cutărei publicaţii ori instituţii sau de colaborare la diverse foi, unele cvasiefemere, altele ce aveau să se piardă repede în neantul uitării. Dacă adăugăm la toate acestea proverbialele umori şi nelipsitele conflicte din lumea literară şi artistică, pe care era chemat, în virtutea demnităţilor deţinute, să le dezamorseze, nu poţi să nu te întrebi: cum a fost posibil ca Rebreanu să creeze o operă atât de vastă, să poarte o prodigioasă corespondenţă, să scrie un jurnal, să colaboreze la diverse publicaţii, să ţină conferinţe, să călătorească în ţară şi în străinătate etc.?! Şi toate acestea într-o viaţă relativ scurtă!

Unii corespondenţi ating adevărate recorduri în asaltarea lui. De pildă, ca să dau doar un exemplu, Camil Baltazar îi adresează nu mai puţin de 45 de scrisori. Şi ele nu privesc, aşa cum şi-ar putea imagina cineva, probleme acute de creaţie! Când îi cere câteva mii de lei o face „cu înlăcrimată dragoste”, alteori se gudură sau se manifestă ca o iubită înşelată. Nu o dată, lungile scrisori, expediate din diverse locuri, amintesc, prin ton şi expresii, de personajele lui Caragiale. Când îi este satisfăcută una ori alta dintre cereri, scrisoarea de mulţumire a lui Camil Baltazar se transformă într-un panegiric cu accente hilare.

Epistolarul e, fără îndoială, un document istoric, dar şi unul psihologic şi, mai ales, moral. În volumul de mărturii şi documente „Cu Liviu Rebreanu şi nu numai”, Niculae Gheran mărturisea: „Mă aflu în faţa câtorva volume de corespondenţă… scrisori adunate şi copiate cu răbdare de-a lungul multor ani, pe care mi-e jenă să-i număr. Puse cap la cap, epistolele alcătuiesc o istorie a culiselor literare interbelice, dar şi a moravurilor societăţii româneşti, parcă mereu aceeaşi. / Nimic nou sub soare! Mă întreb uneori dacă nu e mai bine să ne rezumăm la citirea operei marilor creatori, stăpânindu-ne curiozitatea de a-i cunoaşte pe ei”. Bunăoară, epistolele lui Lucian Blaga, scriitorul român cu numele cel mai sonor din acest prim volum. Ce mă surprinde, între altele, este spiritul tranzacţionist care le străbate. Naiv, ca să nu pronunţ un epitet mai tare, am crezut multă vreme că tranzacţionismul pe care l-a decelat în ceea ce ne priveşte pe noi românii, cu inteligenţa sa ce pătrundea întotdeauna la esenţe, Mihai Ralea – el însuşi un campion al tranzacţionismului! – ar fi, aşa-zicând, apanajul regăţenilor şi îndeosebi al valahilor. Eroare! Nu, suntem şi din acest punct de vedere uniţi în cuget şi-n simţiri: moldoveni, munteni, ardeleni. Surprind în scrisorile lui Blaga oscilaţiile de atitudine şi de limbaj faţă de ilustrul său confrate, în funcţie de interese, de o conjunctură sau alta, precum şi lipsa spiritului critic privind propria dramaturgie, care, din păcate, nu se situează nici pe departe la nivelul operei poetice sau filosofice. Vanitatea, dorinţa de succes, mania persecuţiei nu i-au lipsit nici măcar lui Lucian Blaga, pe care îl divinizam în studenţie nu numai ca poet, „mut ca o lebădă”, ci şi ca om, ca model moral. Există în scrisorile lui încă ceva ce atrage luarea aminte. Faptul că şi pentru europeanul pur sânge care le expedia, jucat cu „Meşterul Manole”, cea mai bună piesă a sa, la Berna, unde, cum se ştie, a prestat ca diplomat, soarele tot de la Bucureşti răsare, cu o vorbă celebră a altui ardelean de seamă, dar nu în sensul profund şi maiestuos pe care i-l conferea acela: „Scumpe Rebreanu,/ De la Bucureşti nu-mi mai scrie nimeni, aşa că nu ştiu cum mai merge Meşterul”.

Sunt în acest epistolar şi destule scrisori, unele de la cei care l-au sprijinit pe Rebreanu în anumite momente dificile ale evoluţiei sale, cum ar fi, de pildă, cele ale lui Brătescu-Voineşti sau Ioan Bianu, ilustrul bibliograf, de o mare bună-cuviinţă şi exemplară demnitate. Dar o concluzie generală privind corespondenţa contemporanilor lui Liviu Rebreanu cu marele scriitor se poate formula numai atunci când vom dispune şi de celelalte trei volume proiectate, a căror publicare trebuie sprijinită de cei în măsură şi, în definitiv, obligaţi moral să se implice în asemenea demersuri editoriale de o inestimabilă importanţă.

Sursa foto: www.scrierile.com