Lucrător într-un atelier de fabricat vise. În tura de noapte

În miezul unei constelaţii simbolice, unde tutelare sunt „semnele” clopotului, luminii şi pietrei, îşi de-scrie viaţa şi poezia Constantin Popa în cea mai recentă carte a sa, „Dumnezeu tradus în limba clopotului” (Editura 24:ore, 2015). Prin titlu chiar, poetul explorează simbolismul dens al clopotului, care este foarte acroşant prin sunetul, dar şi prin forma sa; sunetul care, iată, îl „traduce” pe Dumnezeu, îşi asociază vibraţia de la începutul lumii, a revelaţiei sacrului, a glasului transcendental, tunetului, armoniei, muzicii sferelor, chemării la meditaţie şi la supunere faţă de imperativele divine, cum ne învaţă Ivan Evseev în „Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale”: altfel, forma sa re-prezintă unificarea principiului masculin (limba clopotului) cu acela feminin (cămaşa în formă de pară). În legătură directă cu simbolul clopotului, poezia lui Constantin Popa se structurează într-o reţea de înţelesuri pe care le atribuie luminii: e lumina Edenului regăsit: „Cerul se scutură de fluturi -/ ninge cu fărâme de lumină -,/ cu pete de linişti!/ Oamenii încearcă şi ei/ plutirea,/ ca nişte îngeri acoperiţi de ninsoare/ de parcă ar fi îmbrăcaţi în zale/ de soare”. („Pete albe de linişti”). Apoi e lumina lacrimii ce trebuie să-şi găsească ochiul care s-o plângă din „Cuvântul ideal”, a pielei care îşi caută trupul pierdut şi a aripii în care moare trupul păsării din „Treceam ameţit” ori e lumina cuvântului aşteptându-şi gura care să-l rostească; în (ne)cuprinsul luminii se scrie viaţa însăşi a poetului care se zbate între coborârea din întuneric în întuneric şi răsăritul ca o ninsoare cu fulgi de lumină: „Şi cînd lumina/ se va plictisi de mine,/ şi de viaţă o fi să mă dezleg,/ voi coborî din întuneric/ în întuneric,/ florile hăului/ să culeg”.; „Răsăritul/ ca o ninsoare de fulgi/ de lumină,/ ca un flux împins de nesaţiu,/ ca un tsunami strălucitor,/ lacom de spaţiu” („Fulgerări” - I). În sfârşit, piatra este stânca imuabilă, simbol al primejdiei, al pierderii din „Aşa îmi vorbi stânca”, dar şi, deopotrivă, semn al spaţiului care ascunde sevele (re)generării vieţii: „Piatră,/ piatră,/ corp hrănindu-se cu arşiţă,/ din pântecul sec al pietrei/ a crescut/ copacul - fiinţă cu ramuri/ şi, doamne, cu frunze verzi;/ ating scoarţa în luptă cu timpul,/ cu cerul,/ cu pământul;/ nu visează ploi (nici nu ştie/ ce-i ploaia),/ trăieşte doar/ ca să-şi elogieze rădăcina,/ doar pentru freamătul/ prin care respiră,/ trăieşte pentru a-şi creşte mugurii/ ca mărturisire a sevelor:/ mă-nclin şi tac/ dar în tăcerea mea/ mă aud rostind/ cu respect şi admiraţie:/ «bună ziua, domnule copac,/ la mulţi ani, Majestate»)” („Copacul”).

Structura de adâncime a poemelor din Dumnezeu tradus în limba clopotului se adună în jurul temei marginalităţii: e suficient să ştergem virgulele care încadrează sintagma în cele din urmă din chiar primul text al cărţii pentru a descoperi ce ascunde poetul într-o aparent uzuală, uzată, banală formulare: „A fi, în cele din urmă,/ înseamnă a sta/ la marginea unui drum/ şi să vezi cum îţi trece/ timpul/ cu tine cu tot:/ înseamnă să vezi cum se măreşte/ şi se destramă/ hărăzitul ghem de scumpă/ aţă,/ şi nici nu bagi de seamă/ că toată încâlcitura asta/ e chiar propria ta viaţă” („În cele din urmă”). Înţelesurile adânci ale acestei sintagme care închide/ deschide poezia lui Constantin Popa se transmit, apoi, în toate poemele cărţii; „marginalul”. îşi percepe viaţa ca „un registru de întâmplări”, iar trupul, ca pe „un depozit de neputinţe”, cum se spune în La marginea necuprinsului meu, pendulează tragic între teama şi „foamea” de necuprins căruia, iată, noul Orfeu îi cere pe Euridice a sa, „Pygmalion pe Galateea”: „Tu nu erai înainte/ de a te gândi eu/ eşti venită din gând,/ din gând,/ eşti vibraţia visului meu/ despre tine;/ n-am făcut decît să te cer/ necuprinsului/ şi ai venit/ purtând în mâini actul/ cu grea pecete că sunt;/ din braţele închipuirii/ ai plutit/ pe braţele mele,/ ai fost culoarea/ care te prevestea/ iar cînd această iluzie,/ s-a prea umplut de sine,/ ai venit spre mine,/ în mine;/ arătându-te mie,/ lumina a făcut o frumoasă/ carieră/ şi cînd te-am desprins/ de cosmicele spume/ ai căpătat duh, /ai căpătat fiinţă/ şi nume” („N-am făcut decît să te cer necuprinsului”). Marginalitatea poetului e între rouă şi mocirlă, între sus unde, poate e un înger „care să nu-mi dea voie să mor” şi jos, în hula întunericului „ca poartă spre neant deschisă”, cum scrie Constantin Popa în „Hotărâre”, într-o altă unitate spaţiu-timp, căreia, în „Poveste” şi „Ordine”, poetul îi spune nespaţiul-netimpul: e vremea măcinării de sine, ca în acest sfâşietor „După”: „După ce voi fi rămas/ fără umbră,/ o să mă îmbrac/ în tăcere - un veşmânt/ fără nici o culoare,/ un giulgiu ţesut din nimic./ Voi fi acolo/ potrivindu-mi răsuflarea/ la respiraţia cerurilor,/ acolo unde voi colabora/ cu întunericul,/ în părinteasca îmbrăţişare/ a rădăcinilor,/ mă voi despărţi de lumină,/ voi râde în hohote de mâine/ şi de ieri/ şi voi merge până la capătul/ lui nicăieri”.

Sunt în „Dumnezeu tradus în limba clopotului” şi câteva poeme cu sfaturi pentru „Delfin” („Perseverenţă”, „Meşteşug”, „Definiţia viscolului”), în continuarea unui tulburător poem „pentru Alexandru” dintr-o carte anterioară, încercând să transmită celui care vine măcar „o umbră de adevăr” din „rumeguşul îndoielilor mele”; sunt, însă, în cartea lui Constantin Popa, mai ales, vise fabricate de un lucrător în atelierul său, în tura de noapte, încercând să deschidă poarta spre paradis, cu spaima pierderii identităţii într-un domiciliu aflat unde „se termină nicăieri”, până la vidul unui număr, ca în lagăr sau în puşcărie: numărul lui Constantin Popa, cum mărturiseşte în „Date personale” este „1360310221141”. Dar poetul, aflăm din „Mărturisiri”, se ocupă şi cu „sfărâmarea cuiburilor de iluzii”; e aici, mai degrabă, filosoful, cu îndoiala şi interogaţia activă adresată lumii şi sinelui, somând poetul să denunţe iluziile şi să renunţe la visele fabricate, noaptea, în atelierul său: din tensiunea relaţiei lor izbândesc, totuşi, poezia şi visul ei, ca în şoapta şi departele trist ale acestui „Cîntec arab”: „Şoaptă, disperare,/ tânguire,/ cântecul arab/ e strigătul/ către depărtarea deşertului,/ e rugăciunea cântată/ către cerul nisipurilor,/ e suspinul trimis/ către bunătatea profetului,/ e speranţa că din ale nisipului/ ape/ se va arăta chipul unui mereu pierdut/ aproape”: e chipul unui poet adevărat.