Magicianul Fănuş

 Am umblat aproape o zi şi ne-am dus peste tot, de la Zlataust la Vila „Sonet” şi Bojdeucă, de la Cetăţuia la Golia, de la Casa „Pogor” la Bolta Rece. Mergeam şi observam că Fănuş parcă săvârşea un rit. Căzuse într-un fel de transă de călugăr budist. Sufletul lui înflorea şi se lumina fericit.

 Fănuş era nu doar când scria un gheizer de cuvinte. Parcă se scăldase „În văpaia lunii”. În clipa în care se apuca să vorbească cu un fel de bolboroseală de clocot aveai senzaţia că dă la iveală cuvinte până la dânsul nerostite. Erau cele mai multe ştiute şi chiar răsştiute, dar scriitorul le combina cu o magie care le transforma în bijuterii de limbă cel mai adesea „afurisit” de frumoase şi expresive. Era om de condei şi fabulos „genitor” de limbă literară din tălpi până-n creştet. Talentul respira la Fănuş prin toţi porii aşa cum fumegă bălţile Brăilei natale în dimineţile de primăvară la ceasul mijirii soarelui. Îi plăcea la nebunie să trăiască mistuitor viaţa şi vibra tot timpul ca o coardă întinsă de la o vioară Stradivarius. Era masiv, un urs care se învârtea greu, dar sălăşluia în sufletul lui o bunătate şi puritate de copil parcă anume tocmită să i se potrivească şi să se întemeieze dezmierdatul prenume de Fănuş, altfel în contradicţie cu statura de Sfarmă Piatră.

Mi s-a revelat această latură poate mai tainică, oricum necitibilă la prima vedere, mai cu seamă în întâlnirile noastre ieşene. Au fost patru la număr. Eu preţuitor de meşter de cuvinte, îl citeam cu nesaţ încă din anii de facultate. Cărţile lui de proză scurtă , „Ningea în Bărăgan”, „Somnul de amiază”, „Dincolo de nisipuri”, „Cantonul părăsit” şi mai târziu romanul „Îngerul a strigat”, mi-au fost şi îmi sunt la inimă. Era altfel decât Sadoveanu, de a cărui minunăţie de scris mă îmbibasem încă din Fălticenii mei, dar se înrudea cu acesta prin forţa de seducţie a lexicului cu arome bătrâne, însă defel anacronic, ci cu reflexe contemporane uimitoare. Amândoi aceşti magi ai scrisului torceau caierul lânei de aur a poveştii şi povestirii fără de moarte. Unii dintre comentatori îl limitau la dimensiunea de ţesător neîntrecut de vorbe de mătase, ignorând instinctul tulburător al misteriosului, la care face referire Eugen Simion şi arta de a inventa o atmosferă de un pitoresc afin cu mateinul din „Craii de Curtea Veche”. „Pierdut în Balcania”, Fănuş e prinţ al acestui ţinut prin mustuirea nepereche a verbului şi coloratura exotic-fantast, dar e colindat şi de înfiorări moldave.

Admirator al prozei sale, am avut norocul să-l cunosc lângă pajiştile fotbalului, pe care-l mâncam amândoi pe pâine, el scriind despre acest joc cu o fantezie de vrăjitor al cuvântului, eu povestind meciurile la radio, sau contrapunctându-le din când în când cu duh la televiziune. Pe la începutul anilor '70 ai veacului trecut, nu mai ţin minte exact când, comentam la televiziune un meci de la Iaşi, parcă Poli-Dinamo. S-a întâmplat ca Fănuş să fie în acea duminică în Copou. Se întorcea cu trenul dintr-o călătorie în URSS. După lungile vorbiri prin stepele calmuce, stropite generos cu vodcă, Fănuş Neagu s-a resimţit şi a fost obligat la un popas de refacere şi ajustare la Spitalul „Sfântul Spiridon”. Însă nu l-a răbdat inima să nu vină la meci. Fericit să-l revăd acasă la mine, l-am poftit să spună câteva cuvinte despre partidă la microfonul televiziunii şi s-a produs cu farmecul lui inegalabil. Prezenţa sa, fără ştirea şefilor, l-a deranjat mai ales pe Ţopescu, pe care Fănuş îl bombarda nimicitor şi nemeritat săptămână de săptămână în rubrica din „România literară”. S-a stârnit supărare mare în Dorobanţi şi s-a soldat cu o muştruluială zdravăn-tovărăşească. Bucuria de a-l fi avut invitat în transmisie a atenuat toate dezagrementele de care am avut parte, depăşite repede de toţi cei trei protagonişti ai întâmplării de poveste.

În Iaşi m-am mai revăzut cu Fănuş abia în 1994. „Nemuritorul” venise în capitala Moldovei să participe la jubileul de 60 de ani ai Institutului „Philippide” al Academiei. I-am propus atunci un interviu pentru „Oleacă de taifas”. A acceptat cu plăcere, mai ales că se cam plictisise de discursurile academice care nu mai conteneau. Cu toate că luase ceva la bord, s-a arătat în formă şi am dialogat desfătător, bucurând publicul emisiunii mele de duminica dimineaţă de pe TVR 2. Atunci i-am descoperit încântat legăturile cu Iaşii, emoţia cu care păşea într-un loc cu adevărat mirabil pentru dânsul. A mărturisit-o fără ocolişuri, cum îi era felul, şi declaraţia sa de iubire se găseşte tezaurizată nu numai în filmoteca TVR-lui Iaşi, ci şi în cartea mea de la Polirom, „Divanuri duminicale”. Fănuş Neagu mi se confesase tulburat atunci, în 1994: „Formaţia mea culturală o datorez Iaşilor, Liceului Militar «Mihai Dimitrie Ghe. Macarovici». Aici am citit marile cărţi de literatură, am avut mari profesori. La Iaşi, îmbolnăvindu-mă de oreion, fiind în infirmeria Liceului Militar, unde e azi Spitalul Militar, am învăţat Eminescu pe de rost. Toate poeziile”.

Spovedania nu era una de complezenţă. Tălmăcea o simţire de adânc. Impresia s- întărit doi ani mai târziu, în 1996, când, aflându-se la Iaşi cu Mihai Ispirescu, adjunctul său de la direcţia Naţionalului din Bucureşti, şi cu fiica sa, m-a rugat să-i duc într-o plimbare prin celestul târg. Vroia mai cu seamă să-i arate fetei ce comori are oraşul unde s-a alcătuit ca om de carte. Am umblat aproape o zi şi ne-am dus peste tot, de la Zlataust la Vila „Sonet” şi Bojdeucă, de la Cetăţuia la Golia, de la Casa „Pogor” la Bolta Rece. Mergeam şi observam că Fănuş parcă săvârşea un rit. Căzuse într-un fel de transă de călugăr budist. Sufletul lui înflorea şi se lumina fericit.

În 2001, când a revenit în Iaşi, invitat de Aurel Brumă să-şi lanseze romanul „Amantul Marii Doamne Dracula”, mi s-a părut că o tristeţe sfâşietoare se cuibărise în făptura lui Fănuş Neagu. Aripa bolii ce avea să-l ţintuiască mai apoi ani de zile la pat îl atinsese deja. Chiar aşa, în cele din urmă, a trecut peste opreliştile medicale, peste veghea zeului lar, doamna Stela, şi a fost el, cel dintotdeauna. Regăsirea Iaşilor, tărâmul mirabil, parcă îl regenerase şi-i dăruise energiile de care avea nevoie ca să scoată la lumină vocaţia marii prietenii, cu care fusese hărăzit. Şi-a arătat şi de această dată iubirea pentru Iaşi şi ieşeni. Am sorbit-o de câte ori am avut prilejul. Îmi va lipsi dureros cât voi fi pe acest pământ şi nu voi uita niciodată dedulcitoarea încheiere a acelui „taifas” din 1994: „Mulţumesc tuturor că mă aflu în Iaşi şi respir un aer minunat şi cultural, ceea ce pe mine mă readuce, cum spuneai, în bucolica poveste a copilăriei”.