Marginalitatea ca temă literară

„Senzual şi galant, patetic şi burlesc, jovial şi blazat, instinctiv şi lucid, prozaic şi manierist” (Nicolae Manolescu), „superb caligraf” (Marin Tarangul), poet al increatului şi „obsedatul naşterii în lumea aceasta a jocurilor mecanice” (Cornel Ungureanu), explorator prin „realul vâscos sau grotesc al optzeciştilor” (Dan Cristea), păstrându-se „fără abatere în marginile lirismului” (Lucian Raicu), cu deviza „atâta dramă, câtă melodramă” (Gheorghe Grigurcu), protagonist „între cei care au instaurat un nou climat al rostirii adevărurilor poetice” (Ştefan Aug. Doinaş), Ovidiu Genaru a fost plasat de critica de întâmpinare, prin poezia sa din „Nuduri”, „Poeme rapide”, „Am mai vorbit despre asta”, „Madona cu lacrimi”, „Goana după fericire” şi, mai ales, din „Patimile după Bacovia”, în imediata vecinătate a paradigmei literare optzeciste; aventura lirică, între aceste repere, continuă şi în ultima carte, „Grafitti. Afişe. Insomnii” (Editura Ateneul Scriitorilor, 2014).

În fiinţa vie a oraşului - iar Bacăul lui Ovidiu Genaru e asemeni Bucureştilor lui Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Iaşilor lui Lucian Vasiliu şi Nichita Danilov ori Clujului lui Ion Mureşan şi Marta Petreu -, poetul (re)descoperă valoarea fragmentului, aspectul searbăd, dar şi „sarcina” poetică ale unui cotidian descompus în grafitti şi afişe, într-un înveliş sumar, precar, de hârtie, alături de insomniile tuturor spaimelor şi de născocirile profunzimilor: împreună cu figurile lirice convenţionale ale Mariei şi motanului Zoro: „Nu ţi-a plăcut că urbea e plină de mâzgălituri pe ziduri./ Mie da./ Croncăneli ale nopţii oraşul gândeşte/ oraşul e om sub acoperire cifruri limbaje/ şi chiar şi filozofări de doi lei/ conspiraţia şi pândă./ Fără pansamente fără iod cu acizi/ cu incizii adânc distilate grafitti povestesc/ alchimiile întunericului/ lumina putrefactă din tomberoane din care exultă/ alcoolul îngerilor. Sau crima./ Sau obielele frumoaselor adormite cînd scriam prin latrine/ îmi place de tine Maria şi aş vrea să te pierd./ Pentru că în unii se naşte sluga şi-n alţii/ răsare stăpînul/ cărările sunt controlate de cîinii electrici./ Te faci că nu vezi nu auzi născocirile profunzimilor/ tale: specia se oglindeşte/ Grafitti lezează în plex binele public grafitti şi vindecă./ Grafitti e internetul frustraţilor/ Fragmente iluminări şi asistentul meu Zoro motanul/ nocturn care-mi toarce subconştientul” („Grafitti ilicit”).

Lumea de carton, cu înlocuitori - flori de plastic, o foaie de cort în loc de „cerul înstelat” şi vise înşiruite pe benzi desenate - e una a spectacolului, a circului cu măşti şi „rânjetul saltimbancilor”, cu manechine şi aplauze pentru nişte actori surpaţi în cabotinism: un teatru al deşertăciunilor, unde costumele au un „tighel argintiu”, decorul e construit cu stampe de epocă obosite şi chipuri pe ziduri, regizorul-actor e un „satir arhibătrân din Bacău”, jucând farsa sibariţilor, a unui „Cehov de Moldova”, năruit în trândăvie, lux, calm şi voluptate, dar şi în kitsch-ul grotesc atoatebiruitor: „Chiloţeii tanga imprimaţi cu versuri de nichita/ pe faţă pe verso/ reliefează un/ iepuraş parfumat cu brumaru./ Un păhărel cu alcool mureşan doar aşa/ ca să-i sticlească ochii swarowski./ Ceva flori de câmp în sutienul de firmă Genaru./ O recunosc/ este ea plictisită/ citind pe plajă jurnalul seducătorului./ Puah ce anacronic!” („Afiş cu prieteni”). Acesta e spaţiul liric; timpul e al vremurilor gri la margine de negru, cum spune Ovidiu Genaru în Afiş 3, fie că acestea fixează cotidianul derizoriu, fie că sunt regăsite într-un trecut îndepărtat, cu realităţi şi fantasme din „pompierie marxistă”.

Unitatea spaţiu-timp din lirica lui Ovidiu Genaru e a marginalităţii şi a unui departe de neatins: fiinţa (supra)vieţuieşte la margine de negru, într-o „climă de margine”, cu un diamant neverosimil, „de margine”, şi el. Nici „viaţa la ţară” nu face excepţie; e în aceeaşi culoare ca şi oraşul, în fermecătorul gri de Bacău; „Un cătun o uliţă piezişă o casă atârnă de-o funie de fum./ La fereastră lumină sfânta familie la masă/ tăcând îndârjit./ Mama mestecă mămăliga foamea vrea să mănânce/ afară începe să ningă/ lemnul trosneşte în sobă/ Mama binecuvântează bucatele toţi îşi fac cruce./ Să vă fie de bine./ Noapte bună pentru o mie de ani” („Grafitti rural”).
În fond, protagoniştii poemelor „pe un schelet epic inteligibil”, cum remarca, altădată, Radu Călin Cristea sunt, în „Grafitti. Afişe. Insomnii”, ca în întreaga lirică a lui Ovidiu Genaru poetul şi poezia; într-un veac al imitaţiilor de imitaţii şi cu visarea viselor, „veac bordel” în care sunt conserve de conserve, cum scrie în „Afiş 7”, într-o „lume de ora 17”, sub zodia lăcustei, unde se joacă mereu aceeaşi farsă la teatrul deşertăciunilor, cu singurul punct de sprijin în melancolia unui „Cehov de Moldova” şi în „plictiseala de peşteră” a lui Bacovia (frumos, adevărat, unic e portretul „spiritului locului”, scris în „Grafitti strada Bacovia nr. 13”), poetul e ultimul mohican al unei generaţii calofile şi printre înaintemergătorii optzeciştilor: iată arta sa poetică: „Fără să ştie/ omul emite un crin călător peste veacuri./ Să tăiem/ capul vântului să auzim pelegrinul bătând/ fantomatic la porţi. Atunci rana lui se vindecă./ Absenţă care-l aşteaptă/ neant ospitalier. Rătăcitorul se întoarce/ mereu. Ajunsul pleacă să-şi caute rana/ fără de care nu poate trăi./ Fie şi în fermecătorul gri de Bacău./ Fie oriunde./ Poezie cu lustru epoca ta a trecut./ Vrem sunet de pietriş mânuit cu lopata. Vrem/ asprimi./ Iubiri gonflabile. Nevrozele deriziunii,/ Vrem un trecut imprevizibil. Contestăm./ Nu ştim ce anume. Dar vrem./ Tu ai rămas ultimul mohican liric./ Îmbătrânim generaţie calofilă./ Speranţa e în vidanjori?/ Noapte bună. Mâine mai vorbim la o cafea” („Ultimul mohican liric”). Pe curînd, aşadar, la o altă cafea, la Cafeneaua subiectelor, unde se ţes, încă din anii '80 ai secolului trecut, poezia şi proza unui scriitor admirabil.