Marginea lumii, nemarginea fiinţei (I)

Poezia lui Adi Cristi, chiar şi aceea elegiacă, a fost mereu supusă presiunii realului, zgomotelor sale înregistrate şi de prozator ori jurnalist; acum, în cea mai recentă carte, „Poemele de dincolo de mine” (Editura 24:ore, 2016), strigătul e şoaptă, cântecul care extrage fiinţa interioară, „zăcământul” unde se află, în fapt, poezia; „Su lina/ îmbracă lumina/ adânci rădăcini prin nisip/ cutreieră-n larg/ ca şi cum/ marea .aceasta-i legată de ţărm/ cercel cu adânci nestemate/ cu ochii tăi ţintuiţi/ pe imensul departe/ Su lina lumina/ Su lin din suspin” („Poem scris exact în punctul în care marea se prinde de ţărm asemenea unui cercel”). Poemele cărţii sunt, cum se spune în unul din primele texte, poeme pentru cântec, structurate în nuclee tonale („Ană, scoate ochiul din iarnă/ În miez de vară, alungă-l afară/ Zidită în gheaţă, cu lacrima creaţă/ Zbârcită-i lumina, şi vina-i bat-o vina!”, scrie Adi Cristi în „Poem cu Ana pe când era de nescris”), adoptând, adesea, metrica speciilor majore ale liricii populare, recuperând baladescul, pe o linie care începe cu Ştefan Aug. Doinaş şi continuă cu Mihai Ursachi şi Horia Bădescu: „Ai intrat la mine-n gură/ Ană scoasă din Natură/ Prinsă de mijloc de-albină/ Vis ce sufletu-mi dezbină/ Ană, Ană vino-n palmă/ Lasă-mă să-ţi fiu doar haină/ Să simţi cît de caldă-i vocea/ Cum fiorul te trecea/ până când seamă să-ţi dai/ Că mă ştii şi mi te dai/ Ană, Ană, azi ieşeană/ Sari din versul lugojană/ Nu mai vii la nici o şură/ Aşteaptă pe cin'te fură/ Eu mi-s hoţul, tu eşti Ana/ Eu te prind, tu îmi dai palma/ Ană, Ană ce-ai făcut/ De când nu te-am cunoscut/ Că-mi ești dragă, de-ţi sunt drag/ şi te-nvăţ să treci de prag/ să-mi rămâi în casă focul/ care mi-a adus norocul/ focul care m-a topit/ pus sub vreascuri de iubit/ Ai intrat la mine-n casă/ Ană veşnic de frumoasă/ Smulsă din visul cu zâne/ Printre vin şi printre grâne/ Pentru azi şi pentru mâine/ Să hrăneşti un om şi-un câine” („Ană, Ană de dojană”).

 

Unul din semnele poetului adevărat a fost, de la Eminescu până azi, (şi) acela al prelucrării limbajului poetic, al încercării lui, ca într-un laborator de probe seismice; Eminescu fixa, prin poezie, în limba română, raportul tensional, mai mult decât de nuanţă, dintre timp şi vreme, privire şi vedere; Adi Cristi scrie, acum, că marginea mării nu este totuna cu ţărmul acesteia. La margine, acolo unde pare a sfârşi totul, începe, ca într-o nouă geneză, lumea cealaltă, unde fiinţa pătrunde îngemănată, în eros şi în blitz-ul vederii secunde: „La marginea mării poate să înceapă/ Lumea cealaltă/ dacă împrejurul tău apa/ îţi vine perfect/ ca o rochie de seară/ învolburată/ şi adânc decoltată/ sânii pot fi ghiciţi uşor/ mai jos de ţipătul pescăruşilor/ sau de cât ne îngenunchează apusul/ direct în semnul crucii care ne îmbracă/ uimirea şi speranţa/ că nu suntem singurii rămaşi pradă vieţii/ Alături de noi/ mai există şi marea/ cu orizontul şi adâncurile ei/ aşa cum/ pe marginea trupurilor începe dezmeticirea/ respiraţiei gură la gură” („Poem despre marginea mării”); marginea e orizont şi adânc, teluric şi cosmic, val şi pescăruş - o altă unitate spaţiu-timp, a iubirii, unde îngerii înşişi au „clipe”, intrând, îngemănaţi, în Unu, în logica altei lumi, în durata ei de dincolo de vremea de aici a secundelor fiinţei: „Fă-mă să-mi simt umbra/ legată de mine/ cum se mai simte cuvântul/ legat de poem/ sau robul din mine/ legat de iubire/ Treci pe deasupra/ a tot ce are şi un dedesubt/ fără ca cineva să te atingă/ umbră de neatins/ Scoală-mă/ cum Lazăr a fost trezit/ din mormânt/ şi lasă-mă să învăţ să fiu pasăre/ cu aripa aşezată pe părul tău despletit/ învăţat a fi zburător/ cum mai poate fi o clipă de Înger” („Pot fi umbra poemului scris despre tine”). În replică, ţărmul e limita, finalul, locul unde eşuează corabia cu catargele rupte, pânzele sfâşiate şi echipajul ucis; la ţărm, lumea aceasta se desparte de lumea cealaltă, a marginii de unde încep zariştea, orizontul, departele, îndepărtarea care „se pune între noi”: la margine-ţărm sunt cele două începuturi ale fiinţei, înspre pustia lui Cain ori dincoace, în nemarginea de unde se deschid înaltul şi adâncul trăirii pe care o caută aceasta: „Te prind de mână/ şi toată Marea mi se prelinge/ printre degete/ cu lacrimile tale adăugate/ Nu mai e loc de nici o furtună/ de nici o tristeţe întoarsă la mal/ cu catargul rupt şi pânzele sfâşiate/ cu echipajul ucis şi cu tine vânduta/ Sclavă a inimii mele/ Se prelinge printre pleoapele tale/ marea nesfârşită/ dar atît de mică şi de neluată în seamă/ pe când îndepărtarea se pune între noi/ cum se mai pune/ lumea aceasta faţă de lumea cealaltă/ cum se mai pune trupul tău/ peste umbra trupului meu” („Poemul celor două începuturi”). La marginea mării sunt înălţarea, zborul spre înalt, până la „cuibul Măiestrei”; la ţărm, unde se desparte uscatul de ape, păsările „cad cu aripile frânte”.

 

Va urma...