Marginea lumii, nemarginea fiinţei (II)

Câteodată, departele se află în gheţurile hiperboreene, în „gheţarul îndepărtărilor”, cum se spune în „Poem desţelenit să iasă iubirea la suprafaţă”, de la margine se poate privi ceea ce nu se vede, într-o altfel de zi: „Într-o zi aiurea bine de tot/ am deschis ochii/ privind la ceea ce nu se vede/ (prin gaura de chei a pântecului/ sleit de atâta facere)/ Eram cât să nu fiu în deşteptare/ în braţe te strângeam/ cu trupul asuprit de aer/ cu mângâierile lăsate la voia întâmplării/ frunze căzătoare trecute/ în voia paşilor rătăcitori/ Într-o altfel de zi aiurea bine de tot/ am deschis ochii/ fără să-mi dau seama/ dacă e vorba de naştere sau de moarte/ Totul în jurul meu gravita/ eram altul, erai alta/ cât de perfidă a ajuns lumea/ într-o altfel de zi.../ Mai bine mă trezesc unde sunt sigur/ că tu mă aştepţi/ în faţa ceştii aburinde/ cu poemul prins sau surprins/ asupra facerii” („Poem posibil să fi fost scris într-o moarte clinică”). În „Poemele de dincolo de mine”, marginea nu e doar a mării, chiar dacă acolo se în-fiinţează erosul („Doar înspre Apus talpa mea/ strivea castelul unei zile flamande de Soare/ cu aceeaşi dezinvoltură cu care/ mai apoi/ te aşezam pe turnul de la sud/ şi pe cel de la nord/ încercând/ să domesticim noaptea/ sau dorinţele vinovate/ de sălbăticirea aerului dintre noi” - „Poemul castelului de nisip”); marginea e şi a luminii, dar acolo se instalează clipa înserării, pierderea, surparea, trecerea în mineral („Poem de tristă amintire”), pentru ca marginea ochiului să despartă „oglinda de mult ruginită” de largul unde „lovesc valuri”, iar corăbiile „nevăzute de cei de pe mal” ard în flăcări, în lupte „pe viaţă şi pe moarte”, cum scrie Adi Cristi în „Poemul despre largul ochilor tăi”. Este, fireşte, şi marginea timpului, care desparte viaţa de moarte, Raiul de Iadul pe care poetul, un alt Ivan Turbincă, le „explorează”, adesea cu umor şi ironie, în secţiunile finale ale cărţii, „Ieşirea din Iad” şi „Fuga din Rai”: din Iad iese pentru că noul Ivan Turbincă se joacă acolo, păcălind moartea, iar din Rai fuge pentru că acolo va fi ajuns la vremea când „merele începeau să se coacă în pom”. Pe această margine subţire care desparte pentru a uni viaţa şi moartea, multe din poemele lui Adi Cristi se circumscriu metaforei obsedante a învierii lui Lazăr din mormânt; chemarea biblică - „Lazăre, vino afară!” - e, aici, chemarea, învierea poemului din „zăcământul” aflat în mormântul poemelor încă nescrise: „Vino, e timpul!/ Cuvintele mi se termină/ Nici salivă nu mai am/ Totul dă semne de odihnă/ şi oboseala începe/ să curgă/ cum mai curge pârâul/ nervos şi iute/ năvalnic şi tumultuos/ e partea mea/ de amintire/ cea mai dragă/ cu fotografii ilustrate/ cu depuneri de mărturii/ sub jurământ/ Nu plecaţi!/ Voi reveni cu următorul poem/ Aşa cum Lazăr a revenit/ ieşind din mormânt” („Poem cu Lazăr ieşind din mormânt”).

Cum se întâmplă în toată poezia lui Adi Cristi, şi în „Poemele de dincolo de mine” miezul se află în relaţia erotică, aceea spusă, în-fiinţată în şi prin poezie, unde fiinţa caută identificarea („numele tău se termină cu numele meu”, se spune în „Poemul numelui meu”), re-unirea la marginea mării (timpului, luminii, lumii, ochiului), lăsând ţărmul şi moartea care pândeşte acolo „prin împrejurimi”; corabia, valul, marea sunt „vehiculele” erosului care, în poezia lui Adi Cristi, înseamnă substituire, o continuă descoperire a jumătăţii care să (re)compună întregul pierdut: şi pentru că „ea”, Ana e poezia însăşi, relaţia erotică e, în fapt, ars poetica: „Poemul este mai mult de atît/ şi mult mai puţin/ decît vor aşteptările/ Poemul este atît - când nu te aştepţi/ Și nu va fi niciodată poem.../ când crezi că ai prins/ nemurirea în vers/ Tot ceea ce-ţi seamănă/ este poezie/ cum falsitatea te-mbracă-n ridicol/ şi nu te lasă cu ochii pradă vulturilor/ fără a aştepta răsăritul sau apusul cuiva/ să prindă aripi” („Poem despre ars poetica”). T. S. Eliot credea că „un poem, sau un pasaj dintr-un poem, tinde uneori să se realizeze întâi ca un anume ritm şi abia apoi ajunge să ia forma expresiei verbale”; pe urmele sale, Adi Cristi scrie că iubirea, adică poezia, substitutul acesteia, se află, înainte de sintaxa poemului, într-o părere, o stare, un fior, un cântec, o închipuire, un vis, un sunet, scrise, eventual, pe vânt, pe aer sau pe frunze: „Scriu acest poem pentru tine/ să-ţi fie singura mărturie/ că ştiu că eşti blondă şi mult mai frumoasă/ decât te-am visat/ pe când erai o părere/ o stare/ un fior sau un cântec/ pe când erai gestul meu de a te şti/ încântătoare/ zidită în mine, ca într-o mănăstire/ sau pur şi simplu ca ochiul meu/ îndepărtat pe mare” („Poem pentru tine”); „erai o închipuire de-a mea/ o nebunatică stare de vis” („Poemul Anei fără ştirea ei”); „poemul acesta mergând mai departe/ şi mai departe/ tot mai departe/ pe tărâmurile în care/ Don Quijote continuă lupta cu morile de vânt,/ pe când poemul acesta/ continuă să creadă că va fi scris pe vânt/ sau pe aer, pe frunze sau pur şi simplu/ va rămâne sub formă de sunet” („Poem câştigat pe câmpul de luptă pe când eu eram Don Quijote”): marginea-ţărmul, poemul-iubirea sunt numai întrucât vor fi fiind scrise şi citite: „Mă las ţie!/ Chiar dacă de mult sunt doar cuvinte/ dresate cuvinte/ sub formă de poeme/ (doar de poeme născute cu acte în regulă)/ eu mă las ţie/ să mă răsfoieşti/ cum n-ai mai răsfoit partea aceasta de iubire/ niciodată/ învăţându-mă pe de rost / voi rămîne al tău/ şi dincolo de munte/ şi dincolo de ape/ şi dincolo de viaţa/ care ne priveşte în ochi/ hipnotizându-mă într-atît/ încît nu-mi mai dau seama/ dacă sunt viu/ sau nu mai sunt mort!” („Poem de lăsat Anei”). Cu „Poemele de dincolo de mine”, Adi Cristi înnoieşte, în chip radical, modalităţile de expresie şi orizontul tematic ale spaţiului său liric.