Marin Preda şi Securitatea

De ce scriitorii, mai ales cei cu o cotă mare de popularitate, neliniştesc puterile, indiferent de forma, ideologia şi culoarea lor politică? De ce Hemingway „deţinea”, potrivit unor cercetători şi biografi ai săi, un camion de dosare la FBI? Ce pericol putea să reprezinte cel ce a scris „Bătrânul şi marea” şi „Pentru cine bat clopotele”, care locuia la ferma Vigia de la San Francisco de Paula, de lângă Havana, pentru o superputere? Mă amuz imaginându-mi-l în fruntea unei cete de prieteni ai săi pescari de la Cojimar pornind în marş să destabilizeze America… Ar fi putut el să urzească fie şi o neînsemnată mişcare de protest cu chefliii de la Bodeghita del Medio sau din alte locuri unde îşi bea licorile preferate: daikiri şi mojito?! Ne vine, nu-i aşa, să zâmbim a râde, cum zicea bătrânul nostru cronicar, dar în secunda următoare ne simţim stânjeniţi şi zâmbetul ne îngheaţă pe buze. Fiindcă, din păcate, pentru orice putere sau regim politic şi pentru instituţiile lor de forţă, în primul rând serviciile secrete, scriitorii, cu atât mai mult cei mari, sunt consideraţi potenţiale pericole. Aşa merg lucrurile, cu vorbele unui alt scriitor american.

În această logică, ar trebui să nu ne mai mirăm că Marin Preda s-a aflat mereu în „lucrarea” Securităţii. Drama pe care o conţin documentele de la CNSAS ce-l privesc pe autorul „Imposibilei întoarceri”, cercetate de Ioana Diaconescu, la sugestia lui Eugen Simion, are însă o specificitate a ei. Ea poartă numele unei cărţi: „Delirul”. Toate celelalte aspecte pe care ni le relevă corpusul de documente publicat sub titlul „Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii” pălesc în semnificaţie pe lângă ceea ce s-a întâmplat după apariţia acestui roman. Tulburător este destinul lui aşa cum a ajuns el „povestit” în dosarele din arhivele Securităţii scoase la lumină de Ioana Diaconescu. Aflăm acum şi lucruri pe care nu le ştiam. „Delirul” nu este cel mai bun roman al lui Marin Preda, îndeosebi din punctul de vedere al construcţiei, deşi conţine pagini de mare forţă epică şi psihologică. Unic în proza românească este, de pildă, episodul ce îi are ca protagonişti pe Ştefan şi Ioana, acea noapte de dragoste a lor, prima şi ultima, de dinaintea plecării lui al lu’ Parizianu la Bucureşti, care se sfârşeşte când „satul sări parcă în sus de ţipete de cocoşi…”. O scenă ce a fost caracterizată de Alexandru Paleologu cu un termen care face superfluu orice alt calificativ: tolstoiană.

Marin Preda a surprins şi a transfigurat dimensiunea cosmică a unei nopţi de dragoste sub cerul liber. Stelele, iarba şi ţărâna, salcâmii cu foşnetul lor înalt şi protector intră într-o inocentă complicitate şi într-o magică armonie cu tot ce se întâmplă în acel loc neînsemnat de pe Pământ. O noapte ca un sfârşit şi început de lume. „Delirul” avea însă şi o altă miză decât cea estetică. O miză ce nu putea să scape nimănui. De aceea, romanul a dat de lucru nu doar Securităţii. Eugen Simion scrie în prefaţa volumului întocmit de Ioana Diaconescu că, prin acest roman, Marin Preda „a reuşit să enerveze pe toată lumea: şi pe nemţi, şi pe sovietici, şi pe legionari, şi Europa liberă, şi Uniunea Scriitorilor…”. La rându-le, ofiţerii Securităţii şi informatorii au reuşit să ne releve, cu voia sau fără voia lor, nu numai episoade din biografia autorului, ci şi, constată criticul, „istoria moravurilor lumii literare româneşti. O lume agitată, percepută prin slăbiciunile ei, oportunistă şi temătoare, uşor de manipulat şi din această cauză”. Pe acest fundal se profilează portretul schiţat de Eugen Simion: „Preda străbate, cred, acest mic infern fără să-şi piardă cumpătul, fără acte de bravură, fără căderi morale, îşi apără opera şi nu cedează în ideile sale. Este discret, dar în discreţia lui i se simte prezenţa în societatea românească, nu poţi face abstracţie de el”. Prezenţa lui era simţită, şi nu oricum, în societatea românească.

„Delirul” a înregistrat un succes enorm. Deşi tirajul cărţii a fost unul astăzi de neimaginat, se vindea pe sub mână şi constituia cel mai preţios cadou ce îl puteai oferi cuiva. Impactul pe care l-a avut în toate straturile sociale este, după câte îmi dau seama, unul neegalat de nici o altă operă literară apărută în epoca postbelică. Oficialităţile comuniste nu puteau să facă abstracţie de ceea ce însemna Preda în mentalul public, de statura sa, inclusiv cea morală, ba chiar îl tratau cu respect. Câteodată, Ioana Diaconescu este luată de valul unei, aşa-zicând, euforii negre, supralicitând inutil. Într-unul din comentarii privind un „plan de măsuri” de urmărire şi influenţare a scriitorului, din 1964, i se pare că, la acel moment, Marin Preda ar fi fost aproape de „internare într-un lagăr de muncă forţată sau poate chiar de încarcerare”.

În anul 1964, când tocmai erau eliberaţi ultimii deţinuţi politici din închisori?! Mă îndoiesc că Marin Preda s-a aflat în acel an într-un astfel de pericol. Ar fi o naivitate să credem că atunci sau oricând s-ar fi atins cineva de Marin Preda în sensul privării lui de libertate?! Securitatea îl avea „în lucru” şi desigur informa forurile, dar nu ea lua hotărâri. Preda putea fi urmărit şi, avem acum dovezile clare, era urmărit până în pânzele albe, putea fi şicanat, i se putea refuza, de pildă, o viză de plecare în Occident, dar nu mai mult de atât. De la un punct încolo, Marin Preda era intangibil chiar şi pentru Nicolae Ceauşescu. Romanul „Delirul” a putut să apară tocmai pentru că autorul lui se numea Marin Preda.