Marin Preda, un Pierre Bezuhov al lumii literare

 În apropierea zilei de naştere a lui Marin Preda (5 august), revăd mai întâi masivul volum „Timpul n-a mai avut răbdare” – parafrază ce evocă acea deschidere şi, totodată, acea intrare de neuitat în universul moromeţian – pe care criticul Eugen Simion îl publica la un an de la moartea lui Marin Preda, la Editura Cartea Românească. Eseuri, schiţe de portret, documente, mărturii, corespondenţă, file de jurnal, iconografie, toate evocând viaţa, opera şi personalitatea „marelui singuratic” alcătuiesc substanţa acestei cărţi nu doar omagiale, ci şi de referinţă pentru istoricul literar, pentru exegetul sau biograful lui Marin Preda. O carte-document, în cuprinsul căreia sunt grupate pe genuri texte ale multor prozatori, poeţi, critici, eseişti, publicişti din generaţii diferite, inclusiv un interviu al semnatarului acestor rânduri cu Alexandru (Sae), fratele lui Marin Preda, realizat la solicitarea profesorului Eugen Simion.

Un text memorabil este portretul pe care i-l schiţează lui Marin Preda, Alexandru Paleologu: „Pentru că avea o predilecţie pentru licenţele de limbaj şi pentru că, într-adevăr, îşi dădea uneori în petec în ce priveşte «les bienseances», unii îi contestau lui Marin Preda o însuşire pe care, dimpotrivă, ţin să i-o recunosc şi s-o subliniez: Marin Preda era un domn... Valorile pe care miza, opţiunile sale în cultură şi în viaţa publică erau ale unui domn, adică ale unuia care se simte bine numai între egali, considerându-se egalul oricărui ins realmente uman, prin inteligenţă şi sentiment. Se asemăna mult, aşa îmi pare, cu Pierre Bezuhov, cel mai desăvârşit domn dintre toate personajele literaturii universale. Desigur, el se ştia mare scriitor, deci posesorul unei indiscutabile superiorităţi, tot aşa cum Pierre se ştia mare senior, dar dincolo de aceste privilegii, Preda, ca şi Pierre, avea simţul profund al egalităţii umane. Respectul său pentru cultură era nesfârşit, ca şi al lui Moromete, care-l admira pe Iorga pentru mintea şi ştiinţa lui («dacă vrea să ia puterea, eu, domnule, îl susţin»). Respectul pentru cultură este o trăsătură ţărănească, sau cel puţin a unui anumit tip de ţăran, cel care a dat ţării noastre atâţia intelectuali şi artişti de mare clasă. «Îmi dădeam seama, suntem ţărani, nu mahalagii», spune în Viaţa ca o pradă acea minunată făptură, Florica, iubita părăsită a lui Ilie; ea, cea mai umilă creatură cu putinţă, spune aceste cuvinte cu conştiinţa clară a unei apartenenţe nobile”. În fine, scrie Al. Paleologu, omul Preda era, „plin de farmec şi de conştiinţă”, iar intelectualul avea o mare deschidere către filosofie „declanşată de citirea în tinereţe a lui Descartes şi a lui Kirkegaard” şi „un imens respect pentru intelectualii cu o formaţie filosofică solidă”. Fără să se compare cu ei, „avea lecturile şi gândurile lui în domeniul acesta (al filosofiei – nota mea) şi ţinea să le discute cu toată modestia, dar fără complexe. Avea perfectă îndreptăţire, de vreme ce a creat unul din cele mai autentic filosofice personaje din literatura noastră, care în realitate fusese chiar tatăl său: Marin Preda gândea profund şi avea cui să semene”.

O caracterizare pe cât de profundă, pe atât de emoţionantă a lui Marin Preda este cea a criticului Valeriu Cristea. El descoperise în creatorul „Moromeţilor” un tip aparte, cu totul aparte, de inteligenţă, situată „la antipodul inteligenţelor cerebrale, uscate, înguste şi reci”, o inteligenţă „nutrită de toate sevele vii ale trăirii”, o „inteligenţă existenţială”. Or, observa Valeriu Cristea: „Tocmai acest tip de inteligenţă (inteligenţa principală, cum i-ar fi spus Aglaia Epancina din romanul lui Dostoievski) explică greutatea cuvintelor lui Marin Preda, autoritatea incomparabilă, prestigiul aproape oracular al gândirii sale. De la ceilalţi oameni am aşteptat şi aştept în general informaţii, idei, puncte de vedere. Marin Preda a fost unul dintre puţinii de la care am aşteptat – şi aştept (căci opera sa va fi recitită de noi toţi încă de multe ori) – revelaţii”.
Tulburătoare e şi această scenă relatată de Nichita Stănescu în stilul său inimitabil:

„Eram la Capşa când, zărindu-l pe Marin Preda m-am ridicat în picioare, m-am dus la dânsul şi i-am zis:
- Stimate maestre, din moment ce v-am apărat ca o fiară împotriva unor întrebări nemernice ce mi s-au pus în contra cărţii dumneavoastră Delirul, în Străinezia fiind, în pofida faptului că firile noastre nu se suportă în mod reciproc dezavantajos, nu mă pot împiedica atunci când vă văd să vă zic: «Bună ziua, domnule Preda!».
- Bună ziua, domnule Stănescu, şi să vă spun ce ciudată întâmplare! Prietenul meu, Lucian Raicu, mi-a citit acum câteva seri din versurile dumneavoastră şi, brusc, mi-am dat seama că aveţi talent literar.
- Da? L-am întrebat.
- Da, mi-a răspuns izbucnind într-un râs sardonic.
Cred că ne-am sărutat, iar dacă cumva nu ne-am sărutat, e ca şi cum am fi făcut-o”.

(Va urma)

Sursa foto: anticariatultau.ro