Mircea Eliade şi „creştinismul cosmic”

S-au împlinit zilele trecute 30 de ani de la moartea lui Mircea Eliade. Ultimul volum publicat de regretatul cercetător Mircea Handoca, apărut la Editura Tipo Moldova din Iaşi, se intitulează „Fost-a Eliade necredincios?”. Editorul, biograful, bibliograful lui Eliade porneşte de la ceea ce spusese Cioran pe la jumătatea secolului trecut: „Dintre oamenii cu preocupări religioase, puţini sunt aşa de puţin religioşi ca Eliade”. Handoca nu împărtăşeşte această afirmaţie, dar nici nu susţine că Mircea Eliade ar fi fost „un practicant religios”. El citează, între altele, dintr-un text apărut în 1927, în ziarul „Cuvântul”, intitulat „Ortodoxia”, al viitorului istoric al religiilor care avea atunci doar 20 de ani: „Un ortodox poate fi ascet sau păcătos. Ce însemnătate poate avea faptul acesta? Experienţa religioasă, dragostea către Christ – rămân aceleaşi”. Apoi, Handoca citează pe larg dintr-o scrisoare din ianuarie 1953 a lui Eliade către Vintilă Horia, în care se referă la creştinism şi la problema unificării ortodoxiei cu catolicismul, în care susţine că „ortodoxia românească e o creaţie a romanităţii orientale, la care s-a adăugat, din nefericire, limba liturgică veche – bulgara; dar asta destul de târziu şi vocabularul, dacă ne-a rămas, nu a putut desfigura creştinismul nostru, plămădit cu secole în urmă”. Noi, românii, subliniază Eliade, suntem neîndoios „urmaşii romanităţii orientale” şi „Roma însăşi are mare nevoie de această romanitate orientală”. În fine, e de luat în considerare cu atât mai mult astăzi, în condiţiile globalizării, ceea ce observa şi, totodată, prevedea Eliade acum aproape 65 de ani: „Europa se ofileşte şi moare. Singura ei şansă de supravieţuire suntem noi, Centrul şi Răsăritul, îndeosebi Răsăritul, care încă nu şi-a cântat cântecul şi ale cărui rezerve spirituale sunt incalculabile”. El se arăta mai mult decât optimist: „Ştim doar că unirea (dintre cele două biserici: ortodoxă şi catolică – nota mea) se va face”

În India, Eliade a fost pe punctul de a renunţa la ortodoxie, urmând să se însoare cu Maitreyi, fiica maestrului său Dasgupta, şi să se convertească la hinduism. Au intervenit însă conflictul binecunoscut şi izgonirea păcătosului din Rai. La puţin timp după toate acestea, într-o scrisoare adresată lui Vittorio Macchioro şi datată 15 martie 1931, Eliade făcea câteva consideraţii edificatoare în ceea ce priveşte viziunea sa asupra creştinismului şi a ceea ce numim credinţă religioasă: „Există un minunat proverb românesc care spune: «Suntem creştini aşa cum arborii sunt arbori şi păsările păsări». E ca şi cum ai spune că suntem creştini pentru că suntem oameni. În româneşte, cuvântul creştin este identic cu acela de om. Un ţăran român crede că singura lui datorie este să fie drept şi bun… şi fiind aşa, e creştin. Pentru el, creştinismul nu este o dogmă, un organism exterior de norme şi ameninţări – ci baza creaţiei, singurul sens al acestei vieţi pământeşti. Din această cauză străinii cred că suntem fatalişti, leneşi sau «indiferenţi din punct de vedere religios». Este o înţelegere cu totul greşită a întregii probleme. Suntem doar toleranţi şi umili”. În fine – zicea tânărul de 24 de ani – „Este ceea ce eu numesc «creştinism cosmic», opus celui ecleziastic”. Foarte interesantă şi definitorie este o notă de jurnal a lui Mircea Eliade, din 15 februarie 1970: „Asist la slujba catolică la Oriental Institute, unde de câteva luni liturghia e acompaniată de «muzică de jazz» (de fapt, o ghitară, o trompetă, un saxofon). Sunt prins şi cucerit. Sala e plină de tineret. Pentru prima oară văd tineri care nu se plictisesc şi nici nu stau ca nişte pietre, la o slujbă. «Transmisă» prin asemenea melodii, liturghia îi tulbură, îi atrage, îi interesează. «Şi-au găsit limbajul pe care îl căutau?»”

Cât de modern, cât de receptiv la sensibilitatea noilor generaţii este Mircea Eliade! Şi cât de vizionar! După aproape un deceniu de la data acestei însemnări, în Sfântul Scaun papal de la Roma urca Ioan Paul al II-lea care avea să promoveze şi să cultive sistematic şi fecund cele mai diverse forme de emancipare a limbajului religios şi de implicare a Bisericii în actualitate.

Un capitol amplu al amintitului volum se intitulează „Pro şi contra Eliade”. Critici, istorici ai culturii, eseişti, români şi străini, din toate generaţiile, trasează profilul real sau măcar credibil al savantului şi scriitorului, al profesorului şi publicistului Mircea Eliade. Rezumatul alcătuit de Mircea Handoca cuprinde ample extrase din texte semnate de nume prestigioase. Ele dau impresia unui symposion, în care discursurile se rostesc când calm, echilibrat, când mai vehement, opiniile fiind nu doar diferite, ci şi, uneori, antinomice. Evoc aici un caz. În 2002, la apariţia ediţiei în limba engleză a „Jurnalului” lui Mihail Sebastian, Andrei Codrescu semna în „Dilema” un articol despre „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, autentic eveniment editorial cu multiple ecouri, care ocupa atunci prim-planul publicisticii de la noi şi din alte spaţii culturale. Andrei Codrescu releva: „Sebastian descrie, cu detalii cutremurătoare «rinocerizarea» prietenilor săi intelectuali seduşi de fascism. Dar nici una dintre aceste transformări nu a fost atât de uimitoare ca aceea a lui Eliade. Afilierea lui Mircea Eliade la fascism nu a fost doar un flirt… Eliade nu a fost doar un simplu radical de duminică. El a fost un membru activ al Gărzii de Fier pro-naziste”. A.C. încerca şi o scurtă caracterizare a filozofiei lui Eliade care ar fi „cu lustrul său «ştinţific», o evidentă recuperare nietzscheană a religiilor păgâne şi a culturilor extatice. Într-o formă nerafinată, astfel de idei mistico-mitice păgâne erau parte integrantă a ideologiei naţional-socialiste oficiale”. Autorul articolului din „Dilema” se arăta îngrijorat de efectele nefaste ce pot decurge din „idolatrizarea necritică a intelectualilor interbelici”. C. Stănescu semnala în textul lui Andrei Codrescu grave lacune de informaţie, afirmaţii cel puţin hazardate, dar de fapt mincinoase, intolerabile improprietăţi de limbaj şi derapaje ce ţin de elementara logică. Criticul atrăgea luarea aminte că A. C. asupra derapajelor şi inexactităţilor, de pildă aceea că Eliade ar fi fost „membru activ” al Gărzii de Fier şi antisemit, când în realitate el a fost doar simpatizant „legionar” şi naţionalist, iar naţionalist nu înseamnă nicidecum antisemit sau rasist.
Sigur, Andrei Codrescu nu e singurul care a scris neadevăruri despre Mircea Eliade. Dacă bine îmi amintesc, Nichita Stănescu i-a ridiculizat odată pe detractorii şi acuzatorii lui Eminescu, replicându-le că pe autorul „Odei, în metru antic” îl doare în cenuşă de ei. Metafora, căci de o metaforă e vorba, se potriveşte de minune şi în cazul lui Mircea Eliade.

Sursa foto: www.dailymotion.com