Mitul cafenelei literare

 A existat şi încă există un mit al cafenelei literare. Şi nu numai în Europa. Când spun nu numai în Europa mă gândesc, de pildă, la faimoasa Bodeguita del Medio de la Havana, pe care am avut prilejul să o vizitez cu mulţi ani în urmă. Prin ea au trecut şi trec mari personalităţi ale secolului trecut şi ale secolului nostru: scriitori celebri, în primul rând Hemingway, care adăsta aici, împreună cu prietenii, şi îşi bea obişnuitele mojito şi daikiri, mari actori, pictori, gazetari, sportivi legendari din întreaga lume. Pereţii Bodeguitei sunt plini de dedicaţii şi semnături ilustre.

Atenţia vizitatorului este atrasă şi de un scaun atârnat cu picioarele de tavan. Pe el a stat ziaristul care a scris primul reportaj despre cafeneaua din capitala Cubei. Era reporter al ziarului spaniol EL PAIS. Scaunul este păstrat şi expus astfel în semn de omagiu adus jurnalistului. Mă gândesc, de asemenea, la cafenelele pariziene. De pildă, La Flore unde Cioran se întâlnea cu prietenii săi, între care Albert Camus, sau Les Deux Magots, frecventată odinioară de Rimbaud, Mallarmé sau Paul Verlaine, mai târziu de Gide, Elsa Triolet, Jean Girraudoux, Hemingway, iar mai încoace de Picasso şi Sartre.

La noi, în epoca postbelică, cafeneaua literară aproape a dispărut. Nici chiar Bolta Rece de la Iaşi sau Capşa bucureşteană nu au mai fost ceea ce fuseseră cândva. Ultimul proiect important în acest sens, care s-a şi materializat, a fost „Divanul meşterilor şi cărturarilor de la Hanul Ancuţei”, înfiinţat la Bucureşti, în strada Izvor nr.112, în octombrie 1936, o societate ce l-a avut în frunte pe Mihail Sadoveanu – „Mare Vornic” -, ceilalţi societari fiind: Al.O. Teodoreanu, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, George Enescu, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Cella Delavrancea, Miliţa Petraşcu, Oscar Han, N.N.Tonitza, Camil Ressu, N.Dărăscu, iar ca „invitaţi” pe Gala Galaction, Mihai Ralea, Victor Eftimiu, Al.Rosetti şi Oswald Teodoreanu.

Dincolo de spiritul ludic şi de stilul cu parfum cronicăresc, datorate, fără îndoială, lui Sadoveanu şi lui Păstorel Teodoreanu, Divanul avea obiective nobile: „dezvoltarea întregii mişcări literare şi artistice din România”; „încurajarea tinerelor talente”; „purificarea limbii româneşti”; „participarea la toate manifestările în domeniul frumosului şi al plăcutului”. Totodată, noul Han al Ancuţei se vroia „o punte care să lege trecutul cu prezentul”.

Ambianţa rustică a Hanului, singurul local cu program non-stop din Bucureşti la acea vreme, era menită să o reconstituie pe cea a unui han din vechime. Oaspeţii beau din ulcele de lut, iar fondul muzical era asigurat de un taraf ce cânta până dimineaţă, la plecarea ultimului musafir. Aflu din cartea „Fascinaţia enogastronomică în literatura română” a Izabellei Kriszanovszki despre ambianţa de la noul Han al Ancuţei: „Pe pereţi atârnau, înrămate, citate din originalele regulamente ale societăţii, extrase din Hrisovul vel-logofătului (care se regăseau, uneori versificate, sub semnătura lui Păstorel, în revistele vremii): «Oamenii care cetesc în timpul mesei nu digeră ceea ce cetesc şi nu pricep ceea ce mănâncă»; «Dacă nu puteţi renunţa la obiceiul de a desface oul fiert cu cuţitul, scoateţi-vă şi ghetele (poate vă strâng)»; «Primum bibere, deinde philosophare»; «Este o elementară datorie să plăteşti ce ai băut, dar nu eşti obligat să bei tot ce ai plătit»”.

Pravila Hanului prevedea aspre pedepse pentru cei ce s-ar apuca să „hulească vinul Măriei sale de la Cotnar”, să „spurce” vinul, să pună vinul roşu la gheaţă sau să-l bea cu peşte etc. Se serveau bucate tradiţionale româneşti, la preţuri accesibile, dar şi străine, însă mai scumpe. Societarii sau membrii Eforiei, cum se mai numeau, veneau adeseori la noul Han al Ancuţei. Sadoveanu bea numai vin alb, vechi de cel puţin 20 de ani , Liviu Rebreanu prefera mâncărurile ardeleneşti, lui Panait Istrati îi plăceau Schweitzer-ul şi berea Bragadiru, Păstorel nu rata „micul dejun de la miezul nopţii”. Hanul era o afacere profitabilă, de vreme ce era posibilă atingerea unuia dintre cele mai importante obiective: stimularea tinerelor talente. Chiar în primul an de funcţionare, au fost acordate şase premii, în valoare de 5000 lei fiecare: Lucia Demetrius – proză, George Lesnea – poezie, Constantin Silvestri – muzică, Ion Irimescu – sculptură, dar şi un tânăr asistent de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi.

După Al Doilea Război Mondial, tradiţia cafenelei literare este reluată, continuată, mai ales de celebrul restaurant de la Casa Scriitorilor, de pe Calea Victoriei. Nu puţini dintre protagoniştii poveştilor de la acest han sui generis, unde rolul Ancuţei de odinioară l-a jucat, timp de decenii, inegalabila madam Candrea, au devenit clasici ai literaturii, artei şi gândirii româneşti. Evocată în diverse scrieri de cei ce i-au fost multă vreme oaspeţi, nu puţini deloc comozi, Doamna Candrea avea ea însăşi datele unui personaj literar perfect integrat în pitoreasca lume ce se perinda prin acea insulă de libertate, cum nu mai era alta în România antedecembristă. Aidoma atâtor altor valori şi fecunde tradiţii, a dispărut şi acel spaţiu literalmente fabulos. Dar nu şi mitologia lui.