Muntele ce atinge cerul

 Iubirea de trecut nu e abstractă, ceva volatil ca aburii unui alcool ce se încălzesc şi apoi dispar, se evaporă. Arderea sufletească se însoţeşte de un demers al faptei, de puterea de jertfire, care nu apare doar în momentele limită, când fiinţa naţională este ameninţată cu distrugerea şi neantul. Duşmanul i-a învins în nenumărate rânduri pe polonezi, dar nu i-a încovoiat. „Capul plecat sabia nu-l taie”. Celebra maximă nu s-a potrivit niciodată firii polonezului. Acesta a crezut întotdeauna că tocmai pe cel supus sabia îl retează. O asemenea credinţă, nestinsă o clipă, i-a adunat pe cei din neamul polacilor şi i-a făcut de neînfrânt. Sufletele lor n-au fost niciodată cotropite.

 În 1918, la sfârşitul războiului, când ţara îşi regăsea fruntariile istorice, cracovienii, deşi aveau atâtea de înfăptuit pentru bunăstarea vieţii de zi cu zi, n-au uitat de o îndatorire sacră. Au aşezat-o înaintea altora, ce ţineau de existenţa trupească. Pe o înălţime din apropierea Cracoviei, de unde oraşul se vede în toată cuprinderea sa, vizibilă la rându-i cu ochiul liber din lăuntrul cetăţii, cracovienii au înălţat în acele prime zile ale libertăţii naţionale o piramidă de pământ în memoria lui Tadeusz Kosciuszko, eroul insurecţiei din 1864 împotriva opresiunii ţariste, simbol al luptei de veacuri pentru independenţa patriei. Osemintele lui fuseseră aduse mai de mult şi depuse sub o lespede de piatră în Piaţa cea Mare a Cracoviei. Dar cel care aprinsese torţa luptei pentru libertate merita, după simţirea întregii suflări poloneze, o şi mai mare cinstire. Sfidase forţa puterii opresoare, devenind, chiar după ce fusese înfrânt şi pribeag în America, el însuşi un simbol, muntele ce atinge cerul.

 În 1918 locuitorii Cracoviei duceau în palme pământ pe înălţimea de deasupra oraşului, aşa cum în vechime alţi oameni căraseră piatra piramidelor faraonice. Nu erau sclavi, nimeni nu-i mâna din urmă cu sudalma, biciul, ameninţarea morţii. Nu trudeau pentru un mormânt, ci alcătuiau cu braţele lor ceva care să dăinuie şi să amintească că omul are dreptul, o merită, să fie liber. Un munte ce s-a alcătuit din ţărână şi piatră aduse din Polonia şi America, din ţara de baştină şi din cea de surghiun politic a lui Kosciuszko. Pe această înălţime creşte iarba cea verde şi grasă ca pe orice pajişte sau deal din ţara asta cu nesfârşite fânaţuri.

 Măgura lui Kosciuszko parcă a fost dintotdeauna aici, veghind ca un turn de strajă cetatea Cracoviei. Eroul doarme somnul veşnic sub lespedea de gresie în Piaţa cea Mare a Cracoviei. Oamenii tresar, ridică o clipă privirea când trec pe aici şi feresc piatra să nu o calce cu talpa picioarelor. Dacă au o floare, o aşează ca într-un sicriu pe recele bloc de piatră în care e scrijelat numele acestei figuri stelare a neamului. La câţiva paşi mai încolo se opresc şi lasă zloţi în cutia în care se adună bani pentru refacerea Cracoviei. Caseta o întâlneşti şi în clădiri istorice, muzee. Nu e a milei, ci a ofrandei. E un gest căruia i se dedau cracovienii, dar şi oaspeţii lor, simţind că împlinesc o îndatorire. Impulsul e interior şi firesc, dictat de o trăire profundă, adevărată. Fiecare dăruieşte după cât îl lasă inima şi îl ţin puterile. Mulţumirea este tot lăuntrică.

 După Primul Război Mondial, când se punea problema refacerii ţării, a fost lansat acel vestit program al Renaşterii Poloniei. Cei care au făcut atunci donaţii, organizaţii, instituţii sau persoane particulare, şi-au văzut numele încrustate pe plăci ce pot fi privite pe unul din zidurile Wawelului. Donatorii, cei mai mulţi, dacă nu toţi, n-au legat nici atunci generozitatea actului lor de orgoliu, omenesc la urma urmei. Gigantismul proiectului şi puţinătatea mijloacelor tânărului stat au impus, desigur, măsura respectivă.

 Dar şi acum, când această recompensă morală nu mai e folosită, generozitatea omului de rând nu s-a schimbat de fel. Cu discreţie, acesta lasă din multul sau puţinul său pentru opera atât de costisitoare de păstrare a relicvelor istoriei oraşului şi ţării. Fără acestea aerul ar fi mai greu respirabil, viaţa omului mai searbădă, mai fără sens.

Sursa foto: wikipedia.org