Nichita Danilov despre „celălalt Nichita”

 Cum s-a creat „haloul de poet unic, ce înconjoară azi numele lui Nichita Stănescu? Care ar fi explicaţiile acestui fenomen, a acestei actualităţi îndelungate şi a fascinaţiei pe care continuă s-o exercite Nichita Stănescu asupra vieţii noastre literare?” Întrebări pe care şi le pune într-o carte de 140 de pagini intitulată „Celălalt Nichita”, apărută la Tracus Arte, poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul Nichita Danilov. Un eseu care e deopotrivă memorialistică, analiză a textului poetic stănescian, îndeosebi a Elegiilor, reflecţie privind condiţia estetică a poeziei şi, nu în ultimul rând, polemică având ca obiect în primul rând portretul in aqua forte, pe care i l-a conturat Poetului Cristian Tudor Popescu, în urmă cu mai mulţi ani. Am spus portret, dar Danilov nu ezită să folosească termenul: rechizitoriu. Spre deosebire de alte reacţii, pline de indignare, provocate de articolul cu pricina al lui CTP, publicat în „Adevărul literar şi artistic”, la a 70-a aniversare a lui Nichita Stănescu, poziţia adoptată de Danilov este una fermă, dar nuanţată şi temperată de o vizibilă stimă, dacă nu şi admiraţie, pentru temutul autor de „ficţiuni speculative”.

Citându-l pe Nicolae Manolescu, care subliniază că opere, precum cea a lui Nichita Stănescu, dincolo de valoarea lor incontestabilă, au capacitatea „la un moment dat” de a fi reprezentative „pentru o întreagă literatură; fie ca act de pionierat, fie ca o culminare a unui ciclu istoric…”, Danilov observă că şi alţi poeţi au făcut operă de pionierat, de pildă avangardiştii, dar nu sunt percepuţi ca nişte „piscuri” de înălţimea lui Nichita Stănescu. Încercând o explicaţie, eseistul apelează la alegaţiile socio-psihologului Gustave Le Bon: „Mutaţiile şi credinţele se propagă prin mecanismul contagiunii şi foarte puţin prin acela al raţionamentului”, contagiunea transmiţându-se pe verticală, adică de jos, de la nivelul maselor până sus, la elite – „prin forţa pe care o dă prestigiul”, iar prestigiul un e altceva decât fascinaţia pe care o exercită asupra spiritului nostru o anumită persoană, o operă sau o doctrină. Fascinaţia, zice Le Bon, are darul de a paraliza toate facultăţile noastre mentale (critice) „umplându-ne spiritul de uimire şi respect”.

Cât priveşte mecanismele ce conduc la crearea unui curent cultural, artistic, ca, de altfel, şi a unuia social sau politic: „Accentul este pus pe două elemente, aparent contradictorii: locul de gestaţie a ideilor (terasa, cafeneaua, cârciuma literară), la care s-a referit şi Eminescu în poezia «Împărat şi proletar», şi prestigiul unui lider”. În acestea, crede Danilov, ar putea fi căutat „punctul de plecare al faimei de poet de geniu” a lui Nichita Stănescu. Dar ar mai putea fi identificat şi „în tendinţa regimului (comunist) de a impune masei un sistem propriu de valori… Birtul, cârciuma gălăgioasă au fost creuzetele unde au fermentat ideile şi, probabil, metaforele stănesciene. Iar orgoliul regimului s-a transformat într-o scenă pe care aceste idei şi metafore, printr-un exerciţiu de prestidigitaţie, de magie, au fost aruncate, în sunetul alămurilor, publicului avid de noutate”.

Concluzia acestui excurs psihosociologic: cârciuma ar fi constituit punctul de unde a început să se propage opera lui Nichita Stănescu, iar boema a însemnat pentru el „un mod de existenţă. Un program. A fost creuzetul artei sale. Ea a fost deopotrivă nocivă, dar şi fertilă”. Aplicând ideile şi ipotezele lui Le Bon la fenomenul stănescian, cum însuşi îl numeşte, Nichita Danilov speră să fi găsit cheia problemei, în fond şi aceasta, cheia, tot ipotetică.

Nichita Danilov povesteşte cum l-a cunoscut pe Nichita Stănescu. L-a descoperit mai întâi în manualul de Limba şi literatura română, alături de Marin Sorescu, pentru ca mai târziu să ia cunoştinţă de „strania frumuseţe ascunsă dincolo de cuvinte” a poeziei stănesciene. Pe omul Nichita Stănescu avea să-l vadă abia în 1979 la o lansare a cărţii sale într-o librărie centrală din Iaşi, unde poetul Horia Zilieru, mi-aduc aminte şi eu care eram de faţă, l-a prezentat astfel: „Să ţineţi minte, prieteni. Uitaţi-vă bine la acest om. E un geniu. Fiţi fericiţi că aţi avut ocazia să-l întâlniţi! Mândriţi-vă că sunteţi contemporani cu el!”.

Danilov precizează că nu este nici adulator, nici detractor al autorului celor „11 Elegii”. „Rechizitoriul” din 2003 al lui Cristian Tudor Popescu, recunoaşte el, l-a pus serios pe gânduri şi l-a provocat la o relectură a operei lui Nichita Stănescu „într-o altă lumină”. A dorit s-o înţeleagă mai profund, dar a dorit să-l înţeleagă şi pe omul care a făurit-o: „Nu ştiu dacă am reuşit”, se îndoieşte el. Că a reuşit, cel puţin în parte, o dovedeşte parabola pusă sub titlul „O legendă”, cu care îşi încheie cartea: Nichita Stănescu dublat de daimonul său, un înger blond „cu ochi mari şi albaştri” care „trecea citind dintr-o carte groasă cu coperţi de argint” aidoma celui din poemul său „Îngerul cu o carte în mâini”:

„Trecea un înger,/ pe un scaun negru aşezat/ Trecea prin aer, liniştit/ şi mândru./ Eu îl priveam de la fereastră, cum/ prin ziduri trece ca prin fum/…Trecu prin blocul nou din piaţă./ Trecu prin chioşcul alămiu/ al staţiunii de benzină, abstras, divin./ Primeşte-mi, îngere, strigai,/ paharul care-l beau, cu vin./ Pâinea primeşte-mi-o şi sarea / mi-apasă-n coastă înserarea./ Dar îngerul tăcea, trecea/ prin soba din odaia mea./ Pe-un scaun negru sta, citind/ o carte grea cu solzi de-argint./ Când fu în dreptul meu, strigai/ - O, îngere venit din rai, / mă lasă să m-atârn şi eu/ de scaunul tău, de braţul tău./ …Astfel prin aer şi prin ziduri/ cu îngerul zburam şi eu/ la fel cum flutură în vânt/ mătasea unui steag înfrânt!/ Şi mă răneam de-acoperişe,/ de ramuri verzi, piezişe,/ şi mă izbeam de stâlpii lungi,/ de cabluri şi de sârme, şi de dungi”…

„Ce s-a ales cu acest înger, demon sau daimon (cu o carte în mâini) după moartea poetului nimeni nu ştie. Unii zic că l-ar fi văzut la Casa Scriitorilor unde bea cică într-o zi o cafea şi privea melancolic la lumea din jur, alţii că l-ar fi zărit umblând foarte trist pe străzi, în căutarea unui alt poet căruia să-i scrie versurile, dar că, deocamdată, nu şi-a găsit nici unul pe măsură şi continuă să străbată în lung şi în lat capitala”.
Numai capitala?! Şi numai deocamdată?!