O carte ce nu se scrie decât o singură dată într-o cultură

Am ajuns să numărăm nu mai puţin de 75 de ani de la apariţia Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu, o carte care, aşa cum s-a spus de atâtea ori, nu se scrie decât o singură dată într-o cultură. Aventura elaborării şi editării acestei Cărţi a cărţilor ce s-a produs în perioada când Călinescu se afla la Iaşi (1936-1944) este, şi ea, incomparabilă în spaţiul culturii noastre. Acum, la împlinirea a trei sferturi de veac de la crucialul eveniment pe care îl aniversăm, revăd nu demult apărutul volum „G. Călinescu faţă cu totalitarismul”, al lui Nicolae Mecu, istoric literar, „critic de atelier” şi editor care ştie totul şi ceva pe deasupra despre Călinescu şi vasta sa operă (numai publicistica însumează 10.000 de pagini). Furtunoasă a fost „odiseea receptării” monumentalei Istorii a lui Călinescu, în perioada dintre 1941, anul apariţiei, şi 1947; odisee precedată de „prelungirea puseurilor denigratoare vizând mai ales monografiile Eminescu şi Creangă, izbucniri agrementate cu reminiscenţe din repertoriul de acuzaţii la adresa Cărţii nunţii: «erotism», «imoralitate», «pornografie»...“. Campanie urmată de punerea sub obroc până la începutul anilor '80. Şi în această privinţă, se vădeşte că destinul Istoriei lui Călinescu este unic în cultura românească. Din cauza confuziei planurilor, a criteriilor de apreciere şi, mai grav, a confuziei punctelor de vedere – ce pune sub semnul întrebării însăşi inteligenţa atacatorilor -, a amestecului esteticului cu etnicul şi ideologicul, s-a ajuns până acolo încât această Carte a cărţilor care, afirma Al. Piru, nu se scrie decât o singură dată într-o cultură, să fie judecată – constată Nicolae Mecu - „aproape sub semnul codului penal”. Cu totul neobişnuit, ţinând seama şi de factura monumentalei lucrări, receptarea – remarcă autorul volumului „G. Călinescu faţă cu totalitarismul” – „a depăşit cu mult graniţele literaturii, transformându-se într-un scandal public de nivel naţional şi convocând în perimetrul dezbaterilor, pe lângă profesioniştii disciplinei, o legiune de neaveniţi. Ca fapt de sociologie literară şi de istorie a mentalităţilor, lucrul acesta nu poate fi trecut cu vederea, cu atât mai mult cu cât împrejurările istorice au lăsat urme şi în comentariile criticilor de meserie”. Comentarii ce denotă nu o dată fie opacitate, fie dogmatism, fie ipocrizie, fie rea credinţă sau inadecvare la subiect. Îmi amintesc în acest context de ceea ce-mi spunea într-un interviu Alexandru Paleologu, cu câţiva ani înainte de reeditarea Istoriei lui Călinescu, în 1982, după patru decenii de la apariţia primei ediţii la Fundaţiile Regale: „...criticile aduse de Şerban Cioculescu în epocă sunt de o precizie şi de o justeţe fără de replică. Numai că în urma acestor critici atât de juste opera rămâne în picioare, pentru că ea avea altă motivaţie decât cea pentru care a fost atacată, şi anume ea e o mare operă literară, o mare construcţie epică... O Istorie întreagă de la origini până în prezent, cum a dat Călinescu, este o întreprindere eroică... şi când spun asta mă refer la sensul clasic de epopee. Istoria lui Călinescu e o epopee a spiritului românesc încorporat în literatură. Ea începe cu o invocaţie care s-ar putea asemăna cu: «Cântă zeiţă...». Cam aşa sună prefaţa şi începutul acestei formidabile cărţi”. O carte formidabilă, o epopee ce a căzut, aşa-zicând, pe un teren nepregătit cultural şi mental, iar politic, total neprielnic, de fapt ostil. Cu cât înaintăm în timp, sentimentul unei dramatice defazări între spiritul călinescian şi epoca, epocile, în care i-a fost dat să se producă e din ce în ce mai puternic.

Nicolae Mecu evocă şi analizează atacurile, unele într-un limbaj incredibil, la care a fost supus Călinescu. Un titlu dintr-o publicaţie ieşeană, adică din oraşul unde Călinescu elaborase Istoria şi aproape tot ce este vârf în întreaga sa operă, suna de-a dreptul sinistru: „Profanare scelerată sau act de demenţă. Cazul Călinescu”. Dar ceea ce interesează, fireşte, este cum a fost primită Istoria în lumea literară. O atenţie pe măsură acordă Nicolae Mecu comentariilor criticilor profesionişti. Şerban Cioculescu, de pildă, credea a-l fi prins pe Călinescu în „delict de logică”. Alegaţiile lui sunt oţioase şi de multe ori, cum ar fi zis Maiorescu şi contemporanul nostru Al. Paleologu, nu sunt în chestie. Ele cad ca nuca în perete şi ascund, destul de inabil, umorile criticului poreclit „Şerban cel Rău”. Cioculescu va reveni însă în timp asupra subiectului şi oarecum se va revizui. Nicolae Mecu semnalează ameliorările unor opinii formulate de acesta la cald, modul cum „îşi depăşeşte sensibil reacţiile umorale din primele articole”. Un alt critic de prim plan, Vladimir Streinu, s-a pronunţat în cadrul unei anchete, pendulând între aprecierea că Istoria e „o lucrare de romancier foarte dotat, care a reuşit să dea moliciuni plastice chiar celor mai îngheţate valori ale culturii noastre..., admirabil când se apucă să toarne viaţă în câte o mumie literară” şi remarci din care nu lipsesc expresii ca „proastă creştere indenegabilă”, „lipsă de respect”, „bârfeli vechi”. Mai detaşat, E. Lovinescu aprecia că lucrarea e „cea dintâi istorie estetică şi deci critică”, iar Pompiliu Constantinescu, şi el detaşat şi comprehensiv, scrie: „Inteligenţă subtilă, percepţie critică fină, sensibilitate mobilă şi talent plastic abundent, d. G. Călinescu este atât de dotat, încât se foloseşte – simultan sau succesiv – de marile sale însuşiri, oferindu-ne cel mai atractiv spectacol din critica noastră de astăzi... Criticul este un artist inimitabil, care-şi alege colţul de preferinţă de unde scriitorul poate să apară acoperit de umbre sau de lumina solară; obişnuit cu tehnica lui, până la sfârşit începi să-i adopţi punctele de vedere, într- atât este de personal, de ingenios şi de insinuant; numai un cititor neinteligent sau ipocrit nu va recunoaşte că, oricâte divergenţe intime ar răscoli vasta panoramă a istoriei literelor noastre, caleidoscopic înfăţişată de d. Călinescu, ne impune prin excelenţa şi felurimea însuşirilor sale atât de personale”. O caracterizare ce pare să confirme, ceea ce enunţase principial Mihail Ralea în cronica sa din „Revista română”, noiembrie-decembrie 1941, şi anume că despre Istoria lui Călinescu „trebuie vorbit cu pudoare, cu seriozitate şi cu spirit liber”, nu neapărat după criterii didactice, metodologice, morale etc... În opinia lui Ralea, trebuie luat în considerare în primul rând ceea ce îl particularizează pe autor: „farmecul talentului şi temperamentului său”. Aş mai reţine doar opinia unuia dintre tinerii foşti discipoli ai lui Călinescu la Universitatea din Iaşi – Adrian Marino, care, aşa cum remarcă Nicolae Mecu, nu ezita să alăture numelui lui Călinescu epitetul „renascentist” şi sintagma „om universal” şi să afirme că acestea „vor deveni simple locuri comune”. A prevăzut bine!