Octavian Paler, biografie şi destin

Octavian Paler, de la naşterea căruia au trecut 90 de ani, vede mitologia ca pe „un fel de a ieşi din istorie, de a scăpa de stressul istoriei”. Este viziunea unui scriitor şi a unui moralist care a trăit istoria din cărţi, dar şi istoria reală sub diferitele ei înfăţişări. A cunoscut, de pildă, în timp de pace, chiar din copilărie, ceea ce aş numi eroizarea istoriei. Războiul face însă ca istoria să-şi piardă măreţia şi autenticitatea, să devină, paradoxal, pe cât de concretă, o concreteţe cum nu se poate mai tragică, pe atât de convenţională. E ca o prostituată care-şi pune diverse podoabe contrafăcute, care recurge la sulimanuri pentru a-şi motiva condiţia mizerabilă şi reacţiile la o realitate devastată. Pe deplin explicabil, în fond, de vreme ce războiul este un imens viol asupra umanităţii, un viol al înseşi stării de umanitate; omul, ca individualitate raţională şi sensibilă, nu mai valorează aproape nimic, el fiind redus la condiţia de vierme pe care istoria îl striveşte sub talpa ei.

În Lisa copilăriei şi adolescenţei lui Paler timpul curgea însă mai mult în afara istoriei: „O grindină care nimicea vara într-un sfert de oră munca dintr-un an întreg era mai importantă decât norii care se adunau pe cerul Europei”. Am trecut eu însumi prin asemenea momente apocaliptice în copilărie, când, nu o dată, în urma unei grindine, de pe dealurile împădurite cu vii din jurul satului meu vrâncean, se prăvăleau râuri de struguri striviţi, amestecaţi cu pământ, pietre, crengi, frunze, şi am văzut bărbaţi în toată firea, puternici, ca tata, care trecuseră prin grozăviile fronturilor din est şi din vest preţ de o jumătate de deceniu de război, plângând de furie şi de durere, de parcă s-ar fi sfârşit lumea şi pământul. Lumea noastră şi roadele pământului nostru.

Dacă în Lisa istoria era, pentru a folosi un termen al unui alt ilustru ardelean, boicotată de natură, la Bucureşti elevul avea să o ignore, căci descoperise un alt paradis: paradisul lecturii. Lectura, ca singura formă de revoltă, chiar dacă probabil nu întrutotul conştientizată, în pofida faptului că „războiul îşi luase sarcina de a concura lecţiile de filosofie”. Spaţiul închis şi totodată deschis spre atâtea zări ale lecturii era unul mai securizat şi mai securizant decât orice adăpost, decât orice cazemată. Războiul, în acest spaţiu, nici nu exista, era doar cel din cărţi: „Noapte de noapte, cărţile au jucat pentru mine rol de Şeherezadă... Sufeream pentru moartea Annei Karenina, nu pentru morţii din comunicate”. Numai că un paradis odată pierdut nu poate fi înlocuit nici chiar de cel din spaţiul „fascinant al lecturii libere”. Şi pierdut nu e numai cel al copilăriei cu a ei Cale a Secii (un pârâu din munţii Făgăraşului) – „calea regală a copilăriei mele”. Pierdute sunt şi alte paradise (îmi place acest plural folosit de Octavian Paler, probând un infailibil simţ filologic, mai rar la scriitorii ardeleni) care rămân irecuperabile, fiindcă „...tot ce pierdem, pierdem pentru totdeauna”. De exemplu, paradisul iubirii, pe care, de altfel, toţi îl ratăm sau, mai bine zis, l-am ratat; toţi cei ce am fost adolescenţi ori tineri abia ieşiţi din adolescenţă. Sau, în definitiv, la orice vârstă. Poezia profundă a acestei „ratări” o regăsesc într-o pagină superbă din „Autoportret într-o oglindă spartă”:

„Cred că dragostea ne ridică în propriii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care îl iubeşti. Mă aflu pe un modest drum de ţară, un drum acoperit cu ierburi spălăcite de soare, într-o după-amiază de primăvară, undeva pe un câmp din marginea oraşului, sub un cer înalt şi gol. Întrucât căruţele nu mai trec pe aici demult, iarba creşte nestingherită. Urmele căruţelor nici nu se mai văd. Şanţurile s-au umplut cu bălării. Drumul nu mai duce nicăieri. O timiditate caraghioasă mă împinge să fiu teatral. Încerc s-o ascund şi reuşesc doar s-o pun în evidenţă. Ca să scap de acest mic supliciu, mă uit cum se îngroapă pantofii prin iarbă. Aş vrea să spun ceva deosebit, dar mă refugiez în platitudini: «ce flori sunt astea?» De fiecare dată când o pasăre ţâşneşte, speriată din şanţ, mă opresc, mă uit după ea, iar peisajul mi se pare minunat, în ciuda încercărilor de a-l privi obiectiv: un cer luminos, un drum năpădit de ierburi, câmpurile cultivate, fumegând până la orizont, mica pădurice rotundă din apropiere, liniştea prin care forfotesc tot felul de gâze. Un avion, din nou linişte şi parcă lumea nu mai are nimic ostil. Drumul e părăsit, bun doar ca să-ţi dea iluzia că înaintezi, dar e exact drumul ideal pentru doi oameni care nu vor să ajungă decât la ei înşişi. Ca să zic ceva, întreb: «Mai mergem?». Răspunsul aruncă pe umerii mei răspunderea: «Cum vrei». Continuăm să mergem. În fond există un singur mod de a trăi dragostea: trăind-o. Nu se întâmplă nimic neobişnuit, primăvara e ca toate primăverile, eu nu reuşesc să spun o frază memorabilă, dar oamenii nu obosesc să fie banali. Şi uneori sunt fericiţi tocmai din această cauză”.

„Autoportretul într-o oglindă spartă” este răspunsul la o întrebare împărţită în trei: „...ce am în urma mea? O biografie? Sau un destin?”. Ea, întrebarea, este însă şi un pretext pentru a parcurge un nou „drum prin memorie” şi pentru a scrie o nouă carte. De altfel, tema destinului şi cultul memoriei sunt permanenţe ale literaturii lui Octavian Paler, iar paradisele sale pierdute, paradoxal, dau măsura „transformării unei biografii în destin”.

Critica a observat că în viziunea lui Paler memoria, amintirile recuperează aşa-zicând deficitul de viaţă trăită, întrucât „ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată”. S-a vorbit chiar despre obsesia memoriei, despre dulcea tiranie a amintirilor care devin literatură: „Dacă în timpul trăit al aventurii, Ulise se putea apăra de cântecele sirenelor fie legându-se de catarg, fie astupându-şi urechile cu ceară, de amintiri n-avea cum să se apere. A fost nevoit să le lase să-şi depene cântecul. Astfel, acţiunea a devenit poveste, literatura fiind, de ce nu?, o consolare a sedentarilor”.

Numai proştii aleargă tot timpul. Ei nu ştiu că sunt atâtea lucruri importante şi frumuseţi ce nu pot fi văzute decât stând nemişcat, că, aşa cum scrie Paler - „Odiseea însăşi s-a născut într-o oră de imobilitate”. Ei nu cunosc „al patrulea punct cardinal” din scrutarea căruia se naşte Arta. Ei nu vor putea retrăi niciodată, precum autorul „Vieţii ca o coridă” şi al „Mitologiilor subiective” acea clipă purificatoare când afară plouă ca în copilărie...