Orologerii cântătoare la Rostock

 Stăm la o masă a cafenelei de la Kunsthalle şi aşteptăm să treacă furtuna iscată afară. Sună din pinteni în ferestrele uriaşe ale acestei clădiri aidoma unui vapor plutind peste apele verzi ale unei câmpii în primăvară. Mă întristez,mă întunec, la gândul a ceea ce ar putea fi acum pe ţărmul mării, la Warnemünde. De bună seamă, în atari condiţii, toate drumurile nu mai duc spre Baltica.

O părere de rău, care poate ea însăşi să fi alungat furtuna. Au rămas doar urmele ploii, bălţile ce dispar pe nevăzute. Până să ajungem în centru, furtuna e doar o amintire. Iese chiar soarele, un soare pal, bolnav parcă de oftică, cum va fi cel puţin până la primăvară.

 Miezul zilei ne prinde pe Kropelin strasse, în apropiere de piaţa Universităţii. Un clinchet, apoi altele, într-o cădere de mică şi dulce cascadă de sunete. Ne întoarcem într-acolo şi ne oprim asemenea majorităţii trecătorilor. Descoperim ciorchinele de clopote, mai mari, mai mici, rânduite unele sub altele într-un balcon al vestitei cafenele de pe Kropelin strasse. Un bărbat, stând în picioare, cântă la claviatură. Ciocănelele izbesc pereţii de aramă şi argint. Cling! Cling! Dulce-amar. Vesel-trist. Nu ca o caterincă de pe timpuri. O orchestră în toată regula.

Bătrânul spătos, oprit lângă noi, cu silueta de lup de mare, aşa cum a fost o viaţă, după propria-i mărturisire, cu faţa tăbăcită de vânturi, şapca neagră, îndesată pe capul masiv, statuar, observă curiozitatea noastră şi deschis, vorbăreţ, cum îi e felul, vine în întâmpinare cu ceea ce ştie despre clopotele din Kropelin strasse şi despre clopotarul lor.

„O tradiţie reînviată, ne spune bătrânul. Cândva clopotele se găseau în turnul din Lange strasse. Cântecul lor vestea miezul zilei. Războiul a dus la dispariţia acestui obicei. Acum clopotele şi-au găsit un nou sălaş. O adevărată orchestră. Nu le mai poate trage un clopotar ca pe timpuri, ci e nevoie de un muzicant. A fost adus anume din Weimar. Nouă ne place. E un semn de viaţă normală. Când aud clopotele nu mai simt schija ce mi-a zdrobit oasele”.

Lupul de mare zâmbeşte cu ochii blânzi şi buni. Concertul continuă. Tot mai multă lume se adună, uitând câteva clipe de treburile, de frământările zilei. Un miracol, ca şi vremea şi soarele care parcă întoarce apele către izvoare.

Sursa foto: de.wikipedia.org