Poetul în pustia veacului (I)

Cea mai recentă carte a lui Theodor Damian, „Lazăre, vino afară” (Editura Junimea, 2016), confirmă liniile de forţă ale lirismului său, identificate de critica de întâmpinare în toate cele patrusprezece volume, tipărite în aproape treizeci de ani, „Liturghia Cuvântului” (1989), „Lumina Cuvântului (1995), „Dimineaţa Învierii” (1999), „Rugăciuni în Infern” (2000), „Calea împărăţiei” (2000), „Ispita rănii” (2001), „Poesias” (2005), „Nemitarnice” (2005), „Semnul Isar” (2006), „Stihiri cu stânjenei” (2007), „Exerciţii de înviere” (2009), „Apofaze” (2012), „În casa fulgerului” (2013), „Singurul dincolo” (2015); Nicolae Manolescu: „O caracteristică semnificativă a noilor versuri scrise de Theodor Damian este îndoiala... Theodor Damian e un poet în toată puterea cuvântului”; Aurel Sasu: „Theodor Damian e un poet al abisului celest şi al lutului transfigurat”; Alex. Ștefănescu: „Blazatul om al secolului douăzeci şi unu are de învăţat din această carte (Exerciţii de Înviere – n.n.). Lectura ei îl poate ajuta să redescopere bucuria de a trăi. Este un exerciţiu de înviere”; Gheorghe Grigurcu: „Pe când gîndiriştii exploatau cu fervoare stratul tradiţiei, etalau cu mîndrie specificul etnic, îşi ornau lexicul cu arhaisme şi regionalisme, bardul în discuţie are, dimpotrivă, beţia spaţiilor transfrontaliere. O insaţiabilitate geografică îl frisonează”.

Îndoiala, explorarea abisului celest, exerciţiile de înviere, beţia spaţiilor transfrontaliere şi insaţiabilitatea geografică se regăsesc şi în Lazăre, vino afară. Credinţa, se ştie, se naşte (şi) din îndoială, din tăgada argheziană; aici, însă, poetul trece dincolo de îndoială şi nu mai caută mirabila coincidentia oppositorum, punînd în faţa omului de azi, a cărui condiţie o defineşte în poezie şi în studiile teologice, alternativele, o ecuaţie cu doi termeni ireconciliabili: rătăcirea, asemeni lui Cain, prin necuprinsul searbăd al veacului „irosit şi pustiu” („aşa scriu/ ca o prăpastie/ infinită/ şuvoiul de lumină îl sorb/ când îl simt lângă mine/ cum mă umple şi mă doare/ ca atunci când vântul pustiei/ îmi smulge capacul/ sicriului/ în care călătoresc/ spre soare-răsare”, scrie Theodor Damian în „Orb, aşa scriu”) sau speranţa pe care nu o poate da decât „împrietenirea” cu prietenul lui Lazăr, cu Iisus, adică: „Aşa sună cuvântul acesta/ aşa se cuvine să fim/ când facem din clipă eon/ şi din aliluia amin/ Cuvântul pe care tu îl asculţi/ şi citeşti/ rostit la începutul istoriei/ ce rău că istoria începe/ cu marea cădere/ cuvântul prin care eşti/ singura cale ce trece/ peste orice prăpastie/ chiar şi prăpastia morţii/ şi duce spre înviere/ cuvântul pe care nu suntem pregătiţi/ să-1 rostim/ decât atunci când strigăm/ odată cu Blaga/ Elohim, Elohim./ Alergăm după lună/ cu tot soarele din noi/ cu toate furtunile dezlănţuite/ şi cele încă mocnind/ la ce bună alergarea/ dacă suntem cu toţii suferind/ dacă unii dintre noi pe drum/ vor trebui să moară/ singura speranţă e să te împrieteneşti/ cu prietenul lui Lazăr/ şi să aştepţi să auzi/ pe numele tău/ cuvântul/ Lazăre, vino afară!” („Lazăre, vino afară”). M-am întâlnit, de curând, cu un monah bătrân cât veacul de la Mănăstirea Bârnova; coborâse în oraş, pentru nişte analize, l-am întrebat de sănătate, ce face şi mi-a răspuns astfel: „Ia, mă închin la Sfânta Treime şi trăiesc în apocalipsa asta”; tulburătoare coincidenţă cu gândul poetului care, într-un poem cu titlul semnificativ „Sfânta Treime sau nebunia”, somează omul de azi să aleagă între lumina credinţei şi întunericul pustiei, al apocalipsei: „dacă pustia să înghită lumea/ sau lumea pustia/ deci vom avea de ales /vorba lui Pavel Florenski/ între acestea două/ Sfânta Treime sau nebunia”, spune în versuri aproape sentenţioase, fără echivoc, Theodor Damian.

Primul nivel al imaginarului liric din „Lazăre, vino afară” pare a fi cel identificat de Gheorghe Grigurcu în ceea ce numea „beţia spaţiilor transfrontaliere”; Bruge, Zamkowy Plac din Varşovia, Műnchen, cu râul Isar şi Marienplatz, pădurile „binemirositoare” ale Bavariei, canalele din Amsterdam, Granada, Lodz „care în mod ciudat/ se pronunţă uci” par a fixa spaţii, repere ale unei geografii care „frisonează” poetul şi poezia sa. În fapt, lectura cărţii lui Theodor Damian între referenţi, ca un jurnal liric de călătorie e o pistă falsă; „semnul” geografic, filtrat prin conştiinţa artistică este un relansator textual, o cale de pătrundere spre o mitologie „de uz intern”, distilînd esenţe lirice care scapă oricăror determinări exterioare. De aceea, nimic „decorativ”, de ilustrată, pliant şi album în poezia pelerinului care, în poemul „Ce s-ar face călătorul”, scrie despre propriul dor de călătorie. În fond, turistul este definitiv astfel pentru a putea fi mai uşor deosebit de călător, de pelerin, pe cei doi îi separă nu doar „orientarea” călătoriei, ci şi modurile atât de diferite de percepere a lumii văzute; primul adună în forme perisabile (peliculă, fotografii) ceea ce vede ori, mai exact, ceea ce i se arată (de către un ghid, adesea), în vreme ce al doilea este preocupat de fixarea în cuvinte: turistul rătăceşte acolo unde călătorul caută: primul pierde timpul, al doilea îl regăseşte. Distanţele dispar, fiecare loc atins reorganizându-şi peisajul după capriciile unei stări dominante din clipa contactului, dar, mai ales, după legile imuabile ale sintaxei textului; fixat senzorial mai întâi, înainte de a se aşeza definitiv în cuvinte, spaţiul este vehiculul sentimentelor celui care îl ia în posesie; nu mai interesează circumstanţele călătoriei, nici măcar ţara, oraşul, punctul de pe hartă unde are ea loc, ci jocul de oglinzi al memoriei şi sufletului pelerinului, care realizează conexiunile interioare, pregătindu-se mereu pentru un nou pelerinaj. Astfel, Bruge şi Varşovia „se interiorizează”, devin repere ale sinelui, pierzându-şi celelalte semnificaţii pentru că ele contează acum doar ca suprafeţe reflectorizante ale unor metafore obsedante, cum sunt călătoria spre Gand, cu „mireasa” Mariecke spre ziua dintâi, spre eternul început, în Zamkowy Plac din Varşovia, între căutarea şi aflarea unui lucru, fiinţa, asemeni lui Lessing, alege căutarea; Dresleuca şi Menecadusa, râurile vieţii poetului, la Botoşani şi în Lumea Nouă, curg altfel pentru că sunt proiecţiile poetului („E prea târziu să mai cauţi/ a trecut destulă apă/ pe Dresleuca/ şi pe Menecadusa/ vine o vreme/ când mori ţie însuţi/ nu mai faci decât ce spune/ muza/ mai bine făceai aşa/ de la-nceput/ ce rost luptele seculare/ şi încercarea de a discerne/ între cunoscut şi necunoscut/ Du-te/ mergi înainte/ lasă muzele să descânte/ Dresleuca să murmure/ Menecadusa să cânte”, scrie Theodor Damian în poemul „Acolo unde mori şi înviezi deodată”) (...)

Va urma...