Poetul în pustia veacului (II)

Műnchen, cu râul Isar şi Marienplatz, identifică o anume muzică, aceea cântată „pe struna Isar” ori de însuşi George Enescu care „are concert/ în Marienplatz”; poezia Granadei se citeşte în vorbele palmierilor, poetul însuşi, între cei care îşi „împărtăşesc euharistia” acolo, fiind „cântecul care sunt” („Coroana Granadei”): peisajul (turistului) se converteşte totdeauna într-un sentiment (al pelerinului), realul dobândind aura (şi forţa persuasivă) a irealităţii, iar a călători înseamnă a se proiecta pe sine în fiecare punct geografic atins. Viziunea e amplă, fastuoasă, detenta imaginarului e cu totul remarcabilă, semnele din realitatea hărţii globului pamântesc trec în visarea (re)construcţiei, prin călătorie, a propriei structuri de profunzime, iar aproape fiecare termen de referinţă e căutat în Vechiul şi Noul Testament; pe străzile din Műnchen, poetul învaţă, alături de mereu evocatul Mihail Crama, „ecuaţiile şi apocalipsa proorocului Daniel”, în inima scrisului se strigă cuvîntul „ca Nathanael/ cel fără de şiretlic”, dar cele mai multe poeme din această serie invocă figura Mariei Egipteanca şi a monahului Zosima din pustiul Egiptului: în Acolo unde mori şi înviezi deodată, Ne trebuie o Egipteancă, Cum Zosima, Spre inima pustiei, Un poem postmodern, În pustia Mariei, poetul rescrie povestea Mariei Egipteanca şi a monahului Zosima care îi duce în pustie Sfânta Împărtăşanie: „Când ai intrat în deşertul acesta/ n-ai ştiut cât de adîncă-i/ arşiţa-n el/ cum invizibile flăcări/ te vor cuprinde/ albe sau roşii/ şi te vor face să mori/ şi să înviezi/ în fel de fel/ N-ai ştiut/ ce arderea fără mistuire/ înseamnă/ şi cum se petrece drumul vieţii/ fără sandale/ şi fără merinde/ ca Egipteanca cea frumoasă/ ce fugise din vis/ în colinde/ înaintând spre inima pustiei/ acolo/ cât mai aproape de casă” („Spre inima pustiei”); „E un pustiu în ardere/ şi o ardere în pustie/ căci arderea pustieşte/ pregătind astfel drumul/ spre Împărăţie/ Mergi pe calea aceea/ cum Egipteanca pe calea de dor/cum Zosima alergând înainte-i/ poposind din fior în fior” („Cum Zosima”).

Pustia este spaţiul de identificare al pelerinului, ţinta căutată, locul unei noi geneze, iar rostul ascuns al drumurilor acestuia este de a se învrednici să audă glasul de răspuns al Maicii Domnului, pentru Maria Egipteanca: „De vei trece Iordanul, vei găsi odihnă”. În adevăr, pelerinul rătăcind în pustie constituie miezul unei poezii de o „admirabilă expresie a îndoielii”, spune Nicolae Manolescu. Pe această cale, poetul află, de pildă, geneza reciprocă între tăcere şi cuvânt întru Înviere („În inima tăcerii Cuvântul/ în inima cuvântului tăcerea/ ca furtuna ce adapă setea pustiei/ ca strigătul ce sparge veşnic/ eonii/ aşa vine peste noi/ Învierea”, scrie Theodor Damian în poemul „Mor şi nu mor”), întâlneşte cuplul originar, mirele şi mireasa „zilei dintâi” şi „nopţii dintâi”, pe Unu, capătă curajul de a fi altul, asumând alteritatea, dar nu ca pe „iubirea de aproapele”, ci în contopirea cu Altul, din vis în vis lunecând, asemeni Domnului, cu moartea pe moarte călcând: „Ce vrajă vine peste noi/ îngere/ că ne duci pe unde n-am mai fost/ niciodată/ tu venind dintr-o împărăţie/ eu din alta/ eu alergând după tine/ călcâiul să-mi sângerare/ Ca o candelă/ a fecioarei curate/ aşa mă petreci/ din vis în vis lunecând/ şi din moarte la viaţă/ ca Domnul/ cu moartea pe moarte călcând” („Din vis în vis lunecând”). La capăt, în semn de mulţumire pentru ocrotirea călătoriei, pelerinul scrie „Tatăl nostru”, un poem cât o rugăciune profană. Theodor Damian este unul dintre puţinii poeţi care ne învaţă că, acum, nu mai măsurăm viaţa cu moartea, ci cu Învierea.