Poetul printre sahare şi siberii (II)

 Pielea mare şi vorbitoare din acest prim poem al cărţii, apoi, mantaua care desparte fiinţa de sinele său („Mantaua”), costumul cu buzunarele pline de pământ („Costumul”), aerul „întrebător” şi fumul roşu marcând „detenţia sinelui în lumea trăitoare” („Năruirea”), chiciura dintr-un joc al oglinzilor şi fiinţelor paralele („Înfăţişările Fragolei - 3”) îmbracă o lume fără identitate, un lung şir de prizonieri sau „un imens şir de veterani de război"; aceasta e lumea din Secetă: un șir de oameni purtându-şi crucile („Ca un fel de ape ce se varsă în cer/ văd oamenii/ ducându-şi crucile./ Unii, să nu le fie prea greu,/ le taie bucată cu bucată/ până nu mai au nimic/ ce cuprinde cu mâinile/ şi, vai!, nici cu sufletul”, scrie poetul în „Ca nişte zbaturi”), într-o procesiune pe un „drum anevoios”, prin „pustia migratoare” a unei nemaitrăite secete, printr-o „sahară migratoare”, în pribegie spre lumea de dincolo „Carul parcă mergea singur/ prin ploaia neagră a tatălui meu,/ care era îmbrăcat/ cu un costum negru,/ sticlos ca o apă neagră,/ în urma stingerii unui incendiu,/ şi îngheţată./ O năvălire de nouri şi fulgere/ deasupra noastră prevestea pustia/ cuvintelor, ce erau/ ca nişte urme de omăt/ într-o mirişte arsă./ La crucea drumurilor/ şi la fântâni,/ ascultam desluşirea lor;/ vedeam rostirile/ ca într-un uriaş submarin/ ce înainta prin ploaia neagră/ cu tot cu bulgării ca de plumb/ ce cădeau peste tatăl meu./ Sunetele lor erau ca o naştere grea/ ce se petrece toată viaţa,/ ca o polenizare între humă, lumină şi noapte./ Carul parcă mergea singur,/ fără tatăl meu./ Noi, prin ploaia neagră,/ aduceam cu un deal negru,/ mergător” („Carul”).

Ca în fiecare volum de poezie, Nicolae Panaite încearcă şi poemul în proză, acum, în trei secvenţe intitulate „Înfăţişările Fragolei”; şi tot ca de fiecare dată, poemele în proză nu se adaugă sumarului, ci, în fapt, continuă, într-un alt tip de discurs, de la limita niciodată precisă dintre lirică şi proză, jocul metaforelor obsedante din poemele cărţii; „Fragola”, una dintre aceste metafore, va fi fost inventată, mai întâi, în poezie; „Când în sfârșit/ am inventat Fragola/ aşteptată cu vifor şi naşteri / am dăruit-o pentru veghere sângelui/ care a năvălit-o/ cu toată religia zămislirii/ înfăţişările ei de acum/ scriu texte iebusite/ nişte îngeri ce cântă la un şofar/ îmi dau de ştire/ despre pierzanii răscruci menhire/ despre roiuri şi dospiri prin vocale/ prinse în lanţuri prenatale” („Fragola”). Protagonista poemelor în proză e, în fond, fantasma, o altă ipostază a lumii fără chip şi fără identitate: o leoaică fără gheare şi dinţi, dar „tare flămândă”, doamna „din teasc”, prezenţă „cu sonorităţi şi parfumuri de pe alte tărâmuri”, locuind în actorul G. C. într-una din camerele hotelului Ritz de lângă Sena, Fragola e pustia şi viaţa, frigul şi soarele saharei migratoare, năvala pasiunii şi moartea, e înfăţişarea erosului care devorează sau, altfel, e închipuirea fiecăruia şi a tuturor în dansul sălbatic, fatal, al gramaticii sângelui în aerul rarefiat al imaginarului: „După mult timp,/ fără vreun semn vestitor,/ a ieşit afară din teasc,/ fiind însoţit de o doamnă/ care nu se asemăna la chip cu celelalte,/ deşi ea este înaintea tuturor./ Purta parcă o rochie din humă/ şi fire de păianjen purpurii şi albe./ Cu toate că nespus de des/ îşi schimbă veşmintele,/ nimeni nu i-a văzut vreodată goliciunea trupului/ ca o pustie a frigului/ sau caldă ca o sabie/ plină de sânge proaspăt./ Cei mai mulţi au atins-o/ cu respiraţia,/ au simţit-o cu duhul şi cu încheieturile fiinţei,/ gleznele-i transparente/ împrăştie trandafiri sălbatici,/ trag imperii de oameni, de safir, de neguri şi lacăte./ Uşor se furişează în suflet,/ limba ei greu se mai învaţă,/ mai mult se trăieşte/ şi se plăteşte scump,/ cel mai scump./ Aproape totdeauna te costă viaţa./ Are sfâşieri şi naşteri/ cât pentru lumea toată,/ nicidecum nu poţi să le numeri./ De te învredniceşti la aceasta/ întotdeauna îţi iese un număr fără soţ./ Lanţurile-i ca un drog mă lovesc,/ sună continuu pe dinăuntru,/ mă încing cu o cumplită arşiţă./ Pe faţa mea apar semnele ca de jar/ ale unei dureroase gramatici a sângelui” („Fără vreun semn vestitor”).

„Secetă” este cel mai bun volum de poezie al lui Nicolae Panaite.